Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 16: Nebună de legat

      ,, — Nu fi trist, spuse Alice. Mai devreme sau mai târziu totul va deveni clar, totul va cădea la loc și se va alinia într-o singură schemă frumoasă, ca și dantela. Va deveni clar de ce a fost nevoie de totul, pentru că totul va fi corect."

        Cartea îmi scapă voluntar din mâinile mele, și îmi afund leneș capul într-o pernă.

        Ce prostie! Aproape nimic n-are sens din povestea. Dar, de ce o mai citesc atunci? N-am altceva mai bun de făcut. Sau poate că am: să aștept. Să aștept, să aștept, aștept... Până la infinit, când stelele se vor zbârci de pielea întunecată a văzduhului și vor deveni crăpate, căci altă soartă mai bună nu vor avea.

         Cu coada ochiului, îl observ pe roșcat cum inhalează cu nesaț din aerul toxic al țigării, însă bineînțeles, fiind în aceeași cameră cu el, eu nu sunt mai privilegiată.

         El nu spune nimic, dar observ gălăgia din el. Eu nici măcar nu doresc a mai spune un cuvânt, mi-a ajuns conflictul de aseară. Învăț cu fiecare zi ce trece să fiu tot mai cuminte. Nu mă mai revolt. Iar ascultarea de el, e doar o formă dureroasă de a mă pedepsi.

          Din două mișcări, acesta ajunge lângă mine și își rezemă cotul de perna pe care capul meu e așezat, firele mele de păr poposind haotic pe suprafața albă de bumbac. Nu mai rămân nici doi centimetri între mine și el, iar asta-mi provoacă în interior doar o senzație sugrumată de greață. Cinthya de acum două săptămâni s-ar fi retras vehement. Cinthya de acum, îndură.

       — Zâmbește-mi, frumoaso, rânjește el către mine, în timp ce îmi dă o șuviță rebelă de după ureche.

         Degetele lui îmi lasă amprente neplăcute de locurile unde ele se ating de pielea mea. Încerc doar să respir. Aerul parcă se blochează, paralizează prin plămânii zbuciumați de apăsări inconștiente, dureroase.

          Îmi întredeschid buzele din dorința de a nu mai afișa aceeași figură tâmpă, și mă forțez în a scoate un zâmbet frumos. Când o fac, acesta își lipește gura de a mea și îmi cuprinde ceafa cu mâna. Eu rămân precum o păpușă de cârpe, cu mâinile încordate pe lângă corp. Ochi mei storși de emoție, goi de fericire, rămân deschiși, înlăcrimați până în apogeu. ,,Asta e ce meriți", se aude șoapta din mine, bine cunoscută.

        Mirosul ce ne leagă pe amândoi nu este de fum, de parfumul masculin ori de lemn de santal și vanilie pe care-l purta. Mai degrabă atmosfera ce ne cuprindea era o pătură palidă, subțire, transformată în mucegai, chiar dacă inițial fusese doar o pană îmbibată în levănțică și balsam.

         Când se dezlipește încet de mine, îmi netezesc bluza banală ce-mi venea cu două mărimi mai mare, pentru că nici măcar nu era a mea, și privesc către hainele frumoase pe care el totuși le purta.

          Nu era deloc corect. Iar, de parcă și el a gândit același lucru, când mă fixează din priviri îmi dau seama că poate sunt capabilă să mai citesc și gânduri. Sau poate faptul că nu mai vedeam prezența umană înafara de a sa, m-a dus până în limita și extazul a unei persoane nebune.

      — O să îți fac rost de alte haine.

       Rămân pasivă și înghit în gol.

       — Bine.

        El zâmbea.

        — Ne revedem, rostește când e lângă ușă, gata să iasă din apartament, pentru o nouă zi.

        O nouă zi în care eu voi rămâne închisă. O nouă zi în care voi privi pereții scorojiți și voi încerca a striga către ei, în devenire de pură dementă. Voi privi clasica măsuță de cafea și mi-ar să o fac bucăți-bucățele, însă în aceași manieră aș lăsa să-mi cadă privirea nepăsătoare pe fereastra cu perdelele trase. În lumina aceasta semi-obscură, unde o lampă uzată, obosită, din când în când mai pâlpâie. O nouă zi în care poate voi reuși să înghit emoțiile.