Elio, Cinthya, ori Tommy: lumina, vulnerabilitatea ori macabrul. Elio se înfurie repede, Cinthya e dominată de sensibilitate sub o mască a puterii, iar Tommy nu face altceva decât să învârtă cuțite în rană (la propriu, sau la figurat?) în timp ce pe...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Da: sunt un visător. Căci un visător este acela care poate să-și găsească drumul numai la lumina lunii, iar pedeapsa lui este că vede zorii înaintea restului lumii.”
– Oscar Wilde
M-am dat bătut. Nu am mai vrut să continui. A mai lua parte nicidecum. Poate că nu sunt un luptător. Nu cred că numele meu înseamnă ,,soare". Mai degrabă are legătură cu un întuneric sterp, insuccint, nevaloros, ieftin, de o mie de ori sorbit de gnomi și pedeștri dezmoșteniți.
Mă desparte pe mijlocul străzii vizavi doar o pădure cu aer primitiv, de culoarea unui smarald înghețat, teatralist, melancolic. Aș aprinde o lumânare în decadența unei liniști pure, neatinse. Ori aș deschide odată pentru totdeauna cutia Pandorei, aruncând priviri răzlețe tuturor celor ce m-au izgonit din ciuma selectă ce mă alcătuiește atom cu atom. Celulă nenorocită cu ruină precară, intolerabilă.
Viața e un ocean în care până la urmă toți se îneacă. Nu mai distingi forma de linie, nici toxicitatea de puritatea neatinsă. Gemi, suflete, gemi. Poartă-ți durerea ca pe sabia lui Raskolnikov. Distruge-te. Singur. Și tot în liniște dispari... Nu vrei ca alții să-ți pună mâna la gură, pentru a-ți astupa vocea, pentru a ascunde gălăgia. Pentru a se restabili falsa armonie, pentru a îmbracă pacea în erezie.
Am crezut că fac ceva. De fapt, nu sunt nimic. Tot trecutul meu e o ceață.
Avem nefericire la unison. Cântăm pe voci dezacordate cântece false în care strigăm fericirea cu cel mai jalnic ton posibil. Mi-e greață. Te strânge și te sufocă, îți fură aerul, îți sacadează traiul. O ambulanță ce a deparat de pe drum, s-a pierdut, e cu roțile pe sus, nu mai va învia mâine, nici a doua zi, nici a treia zi. Stări sufletești: încerc să zic ceva, nu, nu, nu pot. Încerc cu disperare, unghiile mele zbiară, organele vor să-mi iasă dinăuntru și cer protest, vor libertate. Eu le aduc doar vise spulberate, înfășurate în haine false, durerii destinate, nefericirii neameliorate.
Nu-mi sunt doctor, nici nu-mi voi fi vreodată, dar când inima îmi bate în acest hal nebun, e imposibil a nu-mi spune că mai bine-aș face-o scrum. Nici măcar de-acest lucru nu-s capabil.
Îmi liniștesc respirațiile aprinse, focalizându-mi atenția asupra drumului din fața mea. Ochii mei atenți, ai zice că nu mai știu să clipească. Mâinile mele stau deranjate pe materialul de burete tare al volanului. Îl strâng. Maxilarul îmi e și el încordat, coatele se ating în van de aer. Încerc să mă liniștesc conducând, până la urmă asta mai făceam și înainte. Acum, simt că nici dacă aș face asta continuu pentru trei zile neobosite, aș sfârși cu aceeași stare, poate însă și mult mai josnică. Decăzută, murdară.
Copacii despărțiți de drum îmi fac cu mâna, însă îi ignor veritabil. Norii se mișcă într-un ritm al unei sonate și triste, dar și rapide, de parcă și tristețea se derulează la fel de vivace. Diferența e că e lentă. E în tine. Ai impresia că nu se va mai plictisi de ceea ce ești și nu se va mai termina, asemenea acestui drum parcă devenit sferic și sucit, indefinibil totuși.
