Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 10: O pisică nu are nouă vieți

      Gândurile sunt amare și când încercăm tot mai mult să le astupăm, pe atât de mult ar dori să iasă. Mintea devine numai o jucărie stricată care a uitat cum să mai funcționeze, asta dacă a cunoscut vreodată modul corect de a își învârti rotițele.

       Îmi inspectez într-o tăcere rece chipul în oglinda cu rame verzi, dar lumina deja devenită obscură mă împiedică a-mi observa pe îndelete fața. Aveam genele lungi, sprâncenele aveau și ele o formă frumoasă și bine ieșită în evidență datorită ochilor mei rotunzi însă un lucru care mă dezavantaja era faptul că poate eram mult prea albă. Aveam o paloare a feței de zici că eram uneori chiar bolnavă. Obrajii mei nu căpătau deloc culoare și nici măcar o mică tentă de soare nu dorea a se apropria de mine.

       Oftez zgomotos și las oglinda înapoi la locul ei, ridicându-mă de pe scaunul din fața mesei de bucătărie. Simt un deranj emoțional când mă gândesc la această zi pe care aș putea-o la fel de bine numi și dezastru. Nu am făcut aproape nimic bun. De când am ajuns în apartament, pe lângă că ore bune am stat în fața oglinzii ,,admirându-mă".

      Mă uit pe geamul de la bucătărie care  este larg deschis și mă simt mult mai bine după ce o rafală de aer rece îmi îmblânzește corpul care mai înainte era prins într-o rigiditate de sticlă. Când să îmi depărtez privirea de la copacii de lângă clădire aud soneria și mă îndrept în acea direcție fără drept de o altă reacție.

      — Florence?

      Zâmbesc. Purta o frumoasă rochie de un verde metamorfozat, cu o croială frumoasă pe mijloc ce lăsa a se distinge materialul de satin care rămânea la capăt oprit de mici elemente din velur negru. Negresa, cu vreo cinci centimetri mai înaltă decât mine acum are o postură și mai și - care aproape mă intimidează, pe mine pitic de gradină - datorită unor perechi de tocuri care se asortau perfect cu ținuta.

          Îmi trec nervoasă și în același timp curioasă degetele prin păr din cauza faptului că nu aveam nici cea mai vagă idee de ce se prezentase în fața mea îmbrăcată astfel. Încerc să-i surâd din priviri, învitând-o să intre înăuntru.

         — Auzi? Știi că ești frumoasă?

        Își lasă gentuța lângă, cu un aer destul de nesigur și îmi schițează un zâmbet care ar fi dorit a spune ,,mulțumesc". Îi afișez o expresie confuză și mă așez în stânga ei.

        — Am nevoie de o favoare, își impune clar intențiile prietena mea.

       Mă încrunt și îmi înfășor ambele brațe în jurul pieptului. Ridic o sprânceană sceptică, dar imediat buzele mele se arcuiesc într-un zâmbet.

        — Orice ai avea nevoie.

        — Bine. Îmbrăca-te în clipa asta. Am nevoie de tine la un eveniment exclusiv! exclamă ea.

        Fac ochii mari și totuși încerc să îmi ascund surprinderea.

         — Cum? E prea târziu deja. Nu te înțeleg.

         — Draga mea, începe Florence cu un accent pronunțat de parcă chiar primele cuvinte ar da convențiunea unui ordin, are loc în această seară ziua de naștere a unei prietene foarte bune de a mea care se întâmplă a fi chiar Nella Sanders, o cântăreață cu un talent deosebit pe care probabil că o cunoști. Unica problemă e că instrumenistul care a fost chemat pentru acest eveniment nu mai poate ajunge și de aceea acum am nevoie de ajutorul tău.

         Fac o grimasă și mă îmbufnez, prefăcându-mă.

        — Sunt ocupată în seara asta, zic.