Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 7: Ce e cel mai frumos pe lume

    Cu fiecare strop de ploaie ce cădea pe suprafața de sticlă a geamului din fața mea credeam că furtuna nu se mai oprește.

     Inima-mi era sigilată între dinți. Fiecare simțământ era în aburi reci și pleoștiți precum carnea moartă.

     Tușesc încet și îmi înfășor mai bine pătura caldă în jurul meu. Aveam puțină febră și nu mă simțeam prea bine. Contactasem o minoră răceală, fapt pentru care nu puteam să merg a lua unul dintre cele mai importante plicuri din viața mea pe care-mi stătea scris negru pe alb viitorul.

     Rezultatele de la audiție.

     Eram destul de roșie și mă puteam deplasa, însă nu ar fi fost tocmai cea mai bună alegere având în vedere și situația acestei vremi.

Un zgomot tăie tăcerea din jur. Inima-mi sare din loc și bate în ritm năvalnic când aud o bătaie în ușă.

— Sper să fii TU! izbucnesc eu entuziasmată și mă reped înspre locul din care venea zgomotul.

Deschid ușa fără să mai clipesc și afișez un zâmbet până la urechi. Sar direct în brațele persoanei respective și simt cum inima mi se îmbibă în mii de culori.

Am așteptat ziua aceasta încă de când am părăsit frumoasa clădire a școlii Juilliard. În fiecare noapte cuvintele acelei doamne mi se învârteau ca un carusel de neoprit și aveam speranțe. ,,A fost frumos.” da, a fost! Poate o prea mare nădejde se agăța de pieptul meu. Poate idei idilice irealiste. Poate visam prea mult. Am visat prea mult. I-am spus prietenei mele Florence să-mi aducă rezultatele cât de repede și să nu zăbovească o clipă.

     — Ți-a fost dor de mine?

     Vocea groasă pe care o aud aproape că mă face să îmi pierd echilibrul de pe picioare.

Mă despart din brațele persoanei respective speriată ca de fulgere. Încerc să nu suprareacționez, dar categoric nu-mi iese.

Aproape cad jos când recunosc persoana și mai țin de ușă ca de un catarg și mă fac ventuză. Fac ochii mari și îmi înalț sprâncenele după care mi le cobor și ochii mei de culoarea valurilor mării ce spumegă mi se îngustă.

— Elio Emerson, șoptesc cu părere de rău, trezită în sfârșit la realitatea cruntă.

Mă uit înspre el și observ că e părul lui era puțin umed, categoric din cauza ploii.

— Nu stau mult, șopti el la rândul lui.

Îmi las privirea în pământ.

— Ce cauți în New York? Tocmai... aici? spun încet.

Inima-mi repugna acei fiori reci pe care ajung a le dobândi unele stafii. Începusem să am frisoane și parcă uitasem de febră. 

De ce a trebuit să mă entuziazmez în felul acesta? Chiar așa de importantă era pentru mine admiterea aceea? Întrebări pe care nu puteam a le evita se loveau în acest moment violent de conștiința mea și aproape că nu mai știam ce să spun, ce să gândesc, cum să privesc, ce să fac. Elio era ultima persoană la care m-aș fi așteptat că aș fi văzut-o de după cadranul ușii!

Nu eram nervoasă pe nimeni. De fapt, eram doar pe mine.

Pentru a nu știu câtă oară.

Înghit în sec și îmi iau privirea din pământ, încercând să acopăr așezământul de vină, cenușa de amețire, toropeala din mine ce mă făcea pustie și să respir normal, să mă comport normal.

Cu toate acestea, ochii lui Elio nici măcar o clipă nu se mai dezlipiră de mine și puteam pune rămășag că avea o stare de spirit în acest moment mult mai bună decât a mea, dibuind după zâmbetul strâmb pe care-l avea pe buze.