Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 18: Jocul contrastelor

      M-am încuiat în dormitor.

      Mi-am închis inima, atunci când deranjam cuvertura de pe pat, când întorceam pernele și voiam să le rup, când tot ce puteam să fac era să număr cutele de pe pereți, după care să îmi afund capul în pătură.

     ,,Zilele trec și nu se mai întorc", obișnuia să spună mama...

      — Cinthya, ieși odată din cameră!

       Vocea roșcatului ce se intensifica creștea odată cu pulsul meu. Se lovește de timpanele mele obosite. Era așa de agasant. Rostea tot aceleași cuvinte. Neutre, distilate cu apa morții, neoprite. Odată măgulitoare, mai poruncitoare sau cu strop de amenințare. Privesc detașată spre lemnul ușii și îmi strâng buzele firave. N-am rostit niciun cuvânt până acum, nici n-am de gând.

        — Ești bine?! Spune ceva!

       Iritarea din glasul acestuia era vizibilă și de la 2000 de kilometrii. Normal că nu o să zic nimic. Voi aștepta. Poate nu voi mai ieși niciodată din camera asta. Dacă tot nu văd vreun om, atunci să nu îl mai văd nici pe acel aiurit! Oricum avea o prezență sfâșietoare, oglindită în amăgire. Te golea de tot ce erai. Și dacă din ,întâmplare" erai deja gol, deveneai... Îngerul cu aripi însângerate.

       Deveneai... Lumina oarbă.

       — Cinthya! se mai aud două bătăi stresante în ușă. Dacă nu deschizi ușa, o dărâm!

     ,,Așa să și faci“, îmi spun în timp ce îmi dau seama de o idee oportună, dar și riscantă. Voi profita.

       — Femeia asta...

        Se citea câte puțin din îngrijorarea sa, poate falsă ori nu, dar care mai degrabă încerca să se facă ascunsă. Aha, și tocmai el era fix omul ,,fără sentimente". Mă așez pe podea, și intenționat arunc paharul de sticlă lăsând să se audă în urma lui un zgomot strident odată cu țipătul meu, voluntar de asemenea. Un strigăt zdrobit, degajat, consumat.

        — Cinthya! Să vezi ce îți fac! răcni din spatele ușii. Să vezi numai!

        Oh...

        Nu sunt sigură dacă intențiile mele vor și primi rezultatul dorit, ori inversul.

       — Va fi de mirare de îmi ieși vie din mâini!

       Amenințările acestuia veneau una după alta, ca ca un șuvoi ce lăsau în mine amprentele unei vieți dispărute. Corpul meu zăcea pe suprafața uleioasă a covorului, degetele picioarelor mele le-am înfipt în cioburile de sticlă ale paharului. Îmi curm ochii către priveliștea unui lichid stacojiu ce picură încet, dar care mă lasă fără nicio urmă de reacție. Îmi trec cioburile peste pielea albă, înjosită, precum aș trece un pieptăn prin păr capului. Sângele curge. Nu mai simt durere. Pentru că asta e egală cu zero. Și aș vrea să mă pot pedepsi.

       În încuietoare se învârte o cheie și îmi dau seama că roșcatul cu siguranță mai avea și o altă cheie de rezervă. Îmi strâng pumnii neputincioși la piept și îmi zbat picioarele de podea. Când în urmă ușa se deschide, încep să strig. Strigătul meu cade mai violent decât acel pahar. Răgușit în propria neputință și destrămare. Cu octave diferențiat... E un strigăt al unei ființe ce nu se mai vrea a apăra. Orice aș face ar fi în van, m-aș lovi cu aerul, aș da pumni inexistentului.

       Acesta în încăpere. Îl măsor din priviri și mai bine mi-aș sorbi vederea cu un întuneric ambiguu. Părul lui este vâlvoi, în mii de direcții dezorientate: precum inima mea împărțită în acest moment. Buzele lui întredeschise, aproape sângeroase, nu mai formează acum nici amenințări, nici întrebări. Ele surprind doar un tremurat ce zgârie părți din mine, ce aprind la întâmplare camerele pustii din sufletul meu. Stă și mă privește, stă și așteaptă ceva. Nu am habar.