Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 5: Unde e un cimitir e și o biserică

În fața mea stă o clădire joasă învelită de un întuneric misterios. Cu un acoperiș triunghiular destul de mare, cu o ușă înalta între cele două ferestre dreptunghiulare care în spate aveau o perdea albă, cărarea era pietruită până spre intrare, iar drumul până acolo mă secătuise de puteri.

Părea o construcție foarte - foarte modestă. Analizez mai de aproape pereții și observ că în unele locuri sunt crăpați, scobiți și plini de rugină. Probabil era o biserică mai veche. Apăs pe clanța făcută din fier și ușa se deschide cu un scârțâit prelung.

Ochii mei captează bezna din jur și nu văd absolut nimic. Îmi țin mâinile ridicate în aer pentru a mă asigura că nu mă împiedic de ceva. Un miros de mucegai mă cuprinde și încep să tușesc încet. Ce e drept, aici înăuntru nu mai e la fel de frig, dar podeaua era precum o calotă rece de gheață.

Înaintez destul de greu, până când în față se zărește o lumină obscură. Podeaua scârție și ea tare sub tălpi, lucru ce aproape mă înfioară având în vedere atât decorul, cât și situația. Cât de veche putea fi biserica aceasta?

Pe când să mai fac încă un pas înainte, se aude un zgomot și mai opresc pe loc. Îmi țin respirația și nu mă mai clintesc. Constat adevărul iminent.

Nu eram doar eu în biserică.

Se auzea un sforăit sacadat de bărbat. Un sunet care umplea tăcerea. Nu știu sigur dacă să mă mai apropii sau să dau înapoi. Totuși, ce se putea întâmpla mai rău decât să trezesc acel om? Ei bine, expir încetișor și mă îndrept cu un curaj mut. Brusc, devin o stână de piatră stupefiată.

În momentul cel mai puțin oportun, într-unul în care ar fi trebuit să măsor zece pași în spate, strănut din cauza aerului prea închis, iar odată ce acest zgomot ce se lovește de pereții încăperii sforăitul se oprește deodată și el.

Mai țineți minte când am spus că nimic nu se poate întâmpla mai rău decât să trezesc pe acel om? Nu doar că erau șanse ca acel om să se fi trezit deja, dar spre dezamăgirea mea locul în care mă aflam acum era pe departe a fi o biserică. Am dat în fix în casa unui om străin.

Acea lumină înjumătățită la granița întunericului venea direct de pe fereastra lipsită de perdele din camera unde acum ajunsesem dinspre hol. Ochii mei oripilați oscilau dinspre podeaua lipicioasă, tavanul mizerabil, până înspre omul care se ridică buimac de pe canapea. Camera era destul de largă și poate că dacă rămâneam în umbră nu m-ar fi observat, deci speram ca să fie cuminte, să închidă înapoi ochii și să adoarmă frumos la loc. Nici bine aceste gânduri pline de speranță nu mi-au traversat mintea că acest bărbat e deja în capul oaselor. Din ,,ascunzișul" meu îi puteam observa ochii neîmblânziți care ar fi urlat: ,,cine a îndrăznit să mă trezească?" și îmi venea să tremur când ochii lui căzură fix în direcția mea.

Prost moment. Proastă alegere!

- Tu! strigă el arătând un deget amenințător înspre mine.

La o clipeală de ochi era deja în fața mea, ținându-mă de braț pentru că doar atunci m-am deșteptat că poate ar fi bine să dau bir cu fugiții și să nu mai zăbovesc o secundă.

Strig când mă trântește de podea și brațele lui nu slăbesc puțin strânsoarea.

Îi ofer aceași privire violentă și îi răsucesc brațul atunci pe loc. Acesta strigă amenințător înspre mine. Eu incep să profit de fiecare secundă. Observ o pătură aruncată jos de pe canapea și mi-o trag rapid peste spate și imi înfășor tot trupul cu ea.