Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 11: Măi, măi, măi... pe cine avem noi aici?

Tandreța ploii nu e definită de oamenii care se adăpostesc sub umbrelă, ci de cei care privesc picăturile și ale căror urechi percep sunetul acestora drept un cântec căzut direct din nori; tăiat din cer.

Nu este ușor a lăsa cursul vieții în seama lui, căci mereu vrei să faci un pas în față și să te impui acolo unde găsești un loc liber. Să lași valurile oceanului în apropierea sufletului tău e un joc dificil și poți ajunge a fi stropit imediat, fapt ce sigur nu e pe placul tău. Dar dacă ne-am lăsa înecați de ceea ce înseamnă frumos, adânc în puritate, poate că nu am mai privi cerul cu atâta dezinvoltură.

Dar, dacă ți s-ar oferi cartea vieții tale ai dori să-i citești sfârșitul?

Sunt multe întrebări în dreptul meu, iar una dintre ele este atribuită direct identității mele. Habar n-am cine am fost, cine sunt, sau cine voi fi. Am crezut că viața mea e certă, că știu unde merge linia care trasează poteca viitorului meu.

În ambiția mea stearpă am gândit că niciodată nu o să ajung la un impas. Eh, fapt greșit... Culorile care-mi sunt absorbite de raza mea vizuală sunt acre, sedimentare și aproape că morbiditatea acestora mă inclină să contemplez la lividitatea unei frunze de pelin înghițită de vânt.

Îmi las coatele pe masa biroului și expir relaxată când știu că mâine vor începe cursurile la Juilliard. Mă simt în elementul meu, căci fac lucrul care îmi e menit să-l fac, așa că de ce să mai îngrijorez? Nu îmi mai pot lăsa inima încolțită de viermi și gânduri nesocotite care mă determină numai către o ceață de pe coasta unui munte părăsit.

Greu de crezut și, totuși, zilele precedente au trecut ca prin vis și acum că mă gândesc din nou la acea bucată de hârtie, o amorțeală electrizantă mă subcircuitează prin tot trupul.

Oh, fricoasa de mine! Cum mi-a fost inima așa de tremurândă atunci când ar fi trebuit să adopte ferocitatea unui leu?!

Acel bilețel al cărui mesaj îmi e viu în cap, mă bântuie încet, și oricât de mult aș fi dorit să șterg amintirea acelei nopți în care reputația mi-a fost pătată, totul mi se rezumă la o faptă a neputinței omenești.

Lucrurile bune le uit repede, iar cele mai negre momente ajung a-mi fi țesute în fiecare vas de sânge, celulă, neuron și ele nu se opresc din a pulsa-n mine.

Îmi las foile cu partituri înapoi pe birou deoarece cred că aș merita o pauză. E de abia dimineață și am reușit să revizuiasc câteva melodii și chiar dacă nu aveam un pian în apartament, exercițiile mentale nu au lăsat de dorit.

Toamna care ciocănea la ușă aducea un miros plăcut de nostalgie. Văzduhul de un albastru adânc și îmblânzit îmi zâmbea. Dreg ultimele lucruri minore pe care mai le am de făcut și mă pregătesc voioasă de o ieșire în parcul din apropiere.

Când ies de pe ușa apartamentului îmi dau câteva degete prin părul moale, iar atunci raza mea vizuală se îndreaptă către persoana din fața mea.

- Hei! Pe tine am vrut să te văd! îmi spune Marisa în clipa în care mă și vede.

Îmbrăcată într-un costum roz sidefat cu mâneci lărguțe, perechea sa de tocuri albe lucios se auzeau tropotind în acel fel
,,elegant". Eu îi zâmbesc ușor când îi observ tot entuziasmul gravat pe chip. Deasupra părului buclat purta o pălărie albă simplă ce totuși o făcea să pară caraghioasă, dar nu inabordabilă.

- Scumpo, ai unu' nebun după tine!

Mă încrunt confuză, dar o las să continue ceea ce are de zis fără ca să o întrerup.