Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 4: Am speriat până și neliniștea mea

     Întunericul înghițea totul.

      Stăteam în aceași poziție nonșalantă. În nefirescul chip al enigmei. Sub bătăile pământii ale lunii peste mine. Vino mai încoace, să te umezească și pe tine. În mirosul de pini care-mi hrăneau mai mult neliniștile. Înăuntrul fundăturii unde eternul e pus în fața unei oglinzi deformate și încep a se auzi voci cum țipă, cuvinte ce vociferă, cântece de disperare, care dau și mai multă viață fricilor tale. Care, și așa, erau deja în tine.

        Aud bătaia ușoară din aripi a unei ciocârlii. Aud un râset cadențat. În fața mea stă păpușa de cârpe care acum are un alt nume. Pe piele simt atingeri ușoare, calde, usturătoare, care se transformă în distorsionarea unei palme păcătoase pe toată transpirația corpului meu. Ochii lui mă privesc indiferenți. Imaginea mă copleșește. Visele rămân în aer. Totul mi se zdrobește la picioare. Încep să zbor și văd cum din nisip se transformă temple iluzorii și cum din norii de ceață i-au naștere cele mai ambre coșmaruri.

       Ah, îmi vine să râd. Poate voi râde.

       Încercasem să descopăr mai de-aproape doar bârlogul inimii mele devorate de eul meu contagios. Am auzit în inconștiență bătăile ei. În anost s-au conturat linii și din linii s-au transfigurat rapid nenorociri.

       Serios, sunt pe punctul de a izbucni în râs!

       Ciocârlii vesele printre copaci. Veseli spiriduși cu chipuri de naftalină. Voci ironice și pendante. O ușoare delăsare, un mormânt de scoici și o umbrelă deasupra capului către formele insalubre ale unui univers himeric. Irealist. Inima. Copaci. Și pin.

       Pe când, de fapt, poate nu auzeam nimic, nu mai puteam vedea nimic, a simți atingeri fizice cu atât mai puțin, iar emoțiile intrau într-o paralizie înceată. Mirosurile se combinau toate și în aer s-au ajuns să plutească gloanțe transversale de nădușeală.

       — Când ai să te întorci? Când o să vină momentul când te vei trezi odată la realitate? Când vei înceta să te mai joci prostește?! Cynthia, când?

        Astfel, mica liniște mormântală și fragilă s-a terminat.

       Da. Cu toții știm glasul acel care, la un moment dat, în mod irevocabil ajunge să ne sece pe dinăuntru.

      Să te facă să arzi și că deșertul a devenit o parte naturală din tine.

      Îmi ridic privirea din pământ, deși o fac cu scârbă. Ochii prietenei mele mă ucid și fața ei palidă îmi pun o căptușeală umedă pe stomac. Își dă o mână prin păr, după care mă privește cu aceeași mină de nimic.

      — Când? repet eu întrebarea aceasta de deziluzie încet și nesigur.

       — Te urăsc, spuse Ruthven.

       Serios?

       Fata își dădu ochii peste cap cu un gest de răceală.

       De multe ori a spus că mă urăște, ca apoi, să-mi spună că mă iubea ca pe propria soră de sânge.

      Ce să mai cred? Ce să mai înțeleg?

       Când observi că cei din jurul tău nu te mai înțeleg, începi să observi că nici tu aproape nu te mai înțelegi pe tine. Lucru dureros.

       Acum, sincer, oricât de mult aș fi vrut să-mi uniformizez opoziția, să-mi dezleg strigătele din suflet și să îi spun că minte, că de fapt nu mă urăște... mă simțeam ca pe o oază tropicală fără apă, sau ca pe un vapor gata să se scufunde. În oricare din acele două situații, sfârșitul pare inevitabil iar odată cu el supraviețuirea pare deja un mit.