Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 14: Ajutor, Elio...

      — Care-i treaba cu tine?! sar eu.

      Imaginea lui, la o primă privire, pare distorsionată, și-l privesc ca prin ceață.

       — Cu mine?

       Privirea lui rătăcește câteva secunde asupra mea. Își mușcă o buză și se încruntă gânditor. Mă simt năucită. Părea poate mai surprins decât mine că mă vede, lucru ce mă înfiora.

       Nu știu de ce e aici. Nu găsesc o explicație, dar nici nu aș vrea acum să mă plec la picioarele lui și să-l implor. N-aș face asta nici dacă aș știi că mi-e ultimul ceas. Însă, pe inima mea mai greu o pot minți. Ceva călduț se cuibărește printre straturile acelea  stratificate făcute parcă din păcate și lacăte electrice. Pun rămășag că pupilele mele s-au și dilatat deja. Imaginea lui mă liniștea într-un mod care-mi cuprindea haosul sufletului meu. Mă făcea să mă simt acasă.

         Urăsc asta. Doresc să o îndepărtez cât mai repede cu putință. Să mă resemnez mai bine cu neajunsul, decât cu un astfel de tratat mizer în care inima mea spumegă în valuri de descompunere. De slăbiciune tăcută, zbiară. De iubire trecută, tace.

         — Ce ți-a făcut? șoptește el.

         Îmi atinge cu ale sale degete pielea. Mă scanează cu o compătimire pe care încearcă să o ascundă după o perdea a nepăsării, dar de mine, din păcate, n-o să poată ascunde nimic.

         — Ce mi-am făcut, mai bine zis.

          Mă dau mai în spate, răsuflând greu.

          — Elio, de ce te afli aici? spun eu pe repede înainte.

         — Întâi, nu-mi dai voie să intru?

        — Dar vezi tu... Locul acesta nu-i tocmai al meu...

        Sunt derutată, nu-mi mai găsesc cuvintele potrivite, iar privirea lui sceptică mă devorează de vie.

       — Să zicem că mi-a aparținut mie cândva, sună vocea mult mai animată a lui Elio.

        Încerc să îmi ascund uimirea.

        Ca la comandă, îi fac loc în spațiu strâmt dintre intrare și hol, deoarece eram sigură că el nu va mai aștepta o altă invitație directă. Nu-și dădu jos nici încălțămintea, ci pași până înspre living cu un pas cunoscător al locului.

        — Oh, s-au mai schimbat lucrurile pe aici.

        — Cum adică? strâmb eu din nas.

        — Să nu crezi că am cheile acestea doar din pură întâmplare, afirmă el, aratând spre obiectul cu pricina. Apartamentul acesta pe care îl împărțeam cu un vechi amic îmi era a doua casă. Nu știu dacă îți mai aduci aminte, dar uneori când plecam o săptămână-două de la conac, de fapt aici era locul meu de popas. Acum am simțit o strângere de inimă ca să revin în acest loc. Am crezut că prima dată n-o să dau de nimeni... Și uite pe cine găsesc eu!

         De-abia mai respir, căci nici nu vreau să-mi închipui spre ce se va îndrepta discuția noastră. Îmi e scârbă de locul în care eu și el suntem, deoarece știu că în trecut amândoi nu ne-am fi regăsit veci și pururi în astfel de conjuncturi. Prezentul tocmai asta ne-a și garantat.

         — În halat..., rosti el simplu.

          Aș fi vrut să mă condamne și să arate cu degetul înspre mine, însă n-o făcea și asta durea mai tare decât orice altceva. Cât mi-aș fi dorit să înceapă a striga la mine, ca din fiecare unghi să mă muștruluiască și să mă judece în fel și chip. Dimpotrivă. N-o făcea. Glasul lui ce nu contamina deloc liniștea, respirația lui controlată și starea lui de pace, pe mine mă înnebuneau. El, care de calm era la maxim caracterizat.