Cruel Summer

Capitolul 2

𝒱𝒶𝓃𝑒𝓈𝓈𝒶

Los Angeles

8 iunie 2022

Ce e de făcut atunci când tot ce te înconjoară îți trezește la viață amintiri, dintre cele mai frumoase până la cele mai îngrozitoare?

Sunt zile de când nu mai pot închide ochii fără să retrăiesc momentul în care viitorul meu s-a sfârșit, în care singurul vis și plan în viața asta a fost spulberat. Dar nici deschiși nu îi pot ține, căci pereții camerei, patul, totul din camera în care am trăit dintotdeauna evocă clipe din trecut, atunci când eram atât de fericită și determinată să fiu cea mai bună balerină. Iar dacă cineva observă că sunt trează calvarul devine de nesuportat.

De când m-am accidentat și totul a deraiat cum nu m-aș fi așteptat vreodată, părinții, rudele, Mellie, chiar și sora mea, toți sunt cu ochii pe mine și încearcă să mă ajute să trec mai departe și să decid ce vreau să fac. Însă nu realizează, nu vor să înțeleagă că nu pot trece mai departe. Nu am cum, baletul era totul pentru mine și nu am cum să depășesc momentul, nu văd cum ar fi posibil să fac asta.

Ei, ca familie, îmi doresc binele. Înțeleg asta și pentru ei nu fac o nefăcută, pentru ei încerc din răsputeri să trec peste fiecare zi. Dar colegele din echipă, antrenori, presa, toți cei care m-au cunoscut ca balerină și mi-au văzut potențialul au afirmat că nu știu cum voi putea să merge înainte. Mi-am dedicat douăzeci - din cei douăzeci și cinci de ani ce-i am - întru totul baletului, părinții mei au investit în mine și în pasiunea ce o aveam. Am câștigat medalii, trofee, am vizitat atâtea țări odată cu spectacolele în care am jucat, competițiile la care am participat solo sau cu echipa. Am atâtea amintiri și ar trebui să-mi pierd memoria din toți acești ani ca să nu mă mai doară și să pot trece mai departe. În fapt, după acel accident ce mi-a furat viitorul, atunci când m-am trezit mi-am dorit să nu mai am nicio amintire...

Mi-au propus chiar să merg la un psiholog... bineînțeles, am refuzat. Și nu pentru că nu-mi place ideea, cât pentru că sunt conștientă de realitatea în care trăiesc acum și că orice aș face, nu pot da timpul înapoi. Știu că s-a sfârșit, cel puțin eu nu mai pot face balet, însă cum mi-au spus unii, aș putea să devin profesoară. Însă nici cu asta nu sunt de acord.

Imaginați-vă că într-o secundă, visul vostru se spulberă, dar totuși ați putea rămâne acolo, să ajutați pe alții să ajungă pe cele mai înalte culmi, unde vă doreați voi să fiți. Ați vrea să faceți asta? Nu v-ar durea sufletul? Nu v-ar sângera ochii să luați parte la formarea viitorului ce nu-l mai puteți avea? Gelozia m-ar acapara. Știu asta prea bine. Și mai rău aș încurca, decât să ajut tinerele talente.

Orice idee - cu gândul de a începe să mă vindec psihic - a picat în luna ce a trecut de când am ajuns acasă. De la psiholog, planul de a fi profesoară, propunerea de a-mi lua un animal de companie, de a o ajuta pe mama la cofetăria ce o deține - loc în care nu călcam înainte de accident fiindcă nu voiam să mă tenteze toate acele prăjituri și să pun kilograme pe mine -, oportunitatea de a merge cu tata într-o călătorie cu scop de serviciu. Chiar și ipocrizia ce a rostit-o Celia, să o ajut cu băiețelul ei ca să se întoarcă la muncă.

Vă amintiți ce s-a întâmplat acum aproape doi ani. Am descoperit că fostul meu viitor soț mă înșela cu sora mea. Și mai și așteptau un copil. Da, asta a fost. E de domeniul trecutului. Eu am plecat în Las Vegas cu Mellie chiar în acea seară, imediat ce i-am spus adevărul ce mi s-a arătat în față și n-am răspuns la telefon aproape o săptămână. Am petrecut cu prietena mea cum n-am mai făcut-o niciodată (ba chiar, am și pierderi de memorie din acea perioadă). Însă știți cum se zici, „What happens in Vegas stays in Vegas.", așa că nu mai contează.