Cruel Summer

Capitolul 3

𝒱𝒶𝓃𝑒𝓈𝓈𝒶

Los Angeles - Seattle

18 iunie 2022

Ocup locul de la geam și cred că este pentru prima oară când mă bucur cu adevărat de asta. Cu toate că zborul spre Seattle nu va dura mai mult de trei ore, în acest timp știu că nu vreau să interacționez prea tare cu cei din jur. Mai ales fiindcă nu am loc lângă Mellie. Luând bilete cam în ultimul moment, într-o perioadă când, pare-se, lumea merge în vacanțe, n-am putut găsi bilete pentru locuri vecine.

Sincer vă spun, ea a fost mult mai îngrijorată cu privire la asta decât mine. Eu n-am avut nimic împotrivă, liniștea îmi va oferi răgaz să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat în ultimele zece zile și la ce voi face de acum încolo.

Ah... nu v-am spus. Părinții mei nu știu că nu avem locuri una lângă cealaltă. Probabil și-ar fi ieșit din minți, s-ar fi îngrijorat și ar fi insistat să amânăm sau să merg eu cu alt zbor. Și nu mi-am dorit asta. Mi-au ajuns zilele ce au trecut cât m-au cocoloșit și au încercat să se asigure că sunt bine cu adevărat, că vreau să merg și nu mă simt presată, de câte ori m-au rugat să le promit că îi sun zilnic și că atunci când voi vrea să mă întorc îi voi anunța.

Îi înțeleg și cu toate că sunt părinții mei și să se îngrijoreze este cumva în fișa postului, aș vrea să le pot mulțumi cumva pentru tot ce au făcut și continuă să facă pentru mine. Aș vrea să pot face cumva să le înapoiez tot ce au plătit pentru visul meu ce nu a reușit să ajungă la linia de sosire. Gândul meu atunci când am văzut că am intrat printre cele mai bune balerine a fost să le dedic lor fiecare premiu, să le ofer parte din câștiguri și să îi ajut încât să nu mai muncească la fel de mult. Poate că am lăsat să pară că suntem o familie foarte înstărită, însă nu e chiar așa, ne situăm cumva la mijloc și mama și tata au făcut eforturi pentru mine și Celia, dar mai ales pentru mine, pentru pasiunea mea.

Pasiunea care s-a stins fără voia mea, fără să mă aștept vreo secundă la asta. M-a lăsat în stadiul vegetativ, fără să știu de ce Dumnezeu mi-a pus acest obstacol și ce planuri are de acum pentru mine. Atâtea întrebări mi s-au format și continuă să se înfiripe în mintea mea: „Chiar vreau să stau cu Mellie în Seattle?", „Ce voi face acolo, cât timp ea e la muncă?", „Va mai avea timp pentru mine? Îi voi permite eu să își piardă viața ca să se îngrijească de prietena sa care e pustiită?", „Cât voi rămâne cu ea?", „Mă voi mai întoarce acasă? Sau voi urma un drum ce-mi este și-mi va fi total necunoscut?", „Ar trebui oare să-mi găsesc un loc de muncă? Și dacă da, în ce domeniu? Se știe că nu mă pricep la nimic, pentru mine baletul a fost totul..." și așa mai departe. Întrebările derivă una din cealaltă și nu-mi dau pace.

Și oricât m-aș gândi la un răspuns pentru fiecare, îmi e greu să găsesc ceva. Un lucru știu sigur, nu voi sta în apartament, singură, zi după zi. Aș înnebuni. Va trebui să îmi găsesc un loc de muncă și să mă descurc cumva. Căci nici să mă întorc acasă nu va fi o variantă mult prea bună. Fie acolo, fie în Seattle, tot va trebui să-mi pavez un drum, să găsesc ceva să fac încât să nu mă mai gândesc la ce a fost și la ce ar fi putut fi dacă acea tragedie nu m-ar fi lovit tocmai pe mine.

Câteva ore mai târziu, într-un apartament din Seattle

Nu e mult de când avionul a aterizat în oraș, iar un taxi ne-a adus la locuința oferită lui Mellie de către angajatori ei. Și totuși, nu mi-a luat mult să realizez că schimbarea, pentru a mine, e mai mare decât mă așteptam.

Începând de la vremea de afară. Am lăsat în urmă Los Angeles cu temperaturi mari la această oră perioadă a anului și am ajuns într-un Seattle unde plouă și peste tricou ai nevoie de o geacă sau un pulover ca să nu te ia frigul.