Cruel Summer

Capitolul 21

𝒞𝒽𝒶𝓈𝑒

O ridic în brațe și cu suspinele ei în ureche, mă îndrept spre ieșirea din pădure și o urc în mașină, trecând la volan și pornind cu viteză. Sunt cu ochii în două părți, înainte - pentru a nu face vreun accident și în dreapta mea ca să văd dacă s-a mai liniștit. 

Ultimele ei cuvinte m-au băgat în ceață și încă nu-mi dau seama ce s-a întâmplat cu adevărat. Tot ce știu e că a trebuit să o iau de acolo și să ne îndepărtăm cât mai mult de locul care i-a trezit la viață fricile. 

Când știu că suntem la câțiva kilometri buni de poligon, trag mașina pe dreapta. Nu știu unde ar trebui să o duc... se presupune că trebuie să merg la muncă și nu prea pot să fac asta până nu știu că ea este bine. E vina mea că se află în această stare, eu am dus-o acolo. 

— Suntem la mai bine de zece kilometri de acea zonă, mă trezesc spunând pentru că nu știu ce-ar trebui să zic.

— Mulțumesc, vorbește răgușit și își șterge lacrimile cu mâneca de la hanorac. Ar trebui să lăsăm discuția din această dimineață pentru altă zi. Nu mai am putere acum să mă gândesc la ceva... 

— Sigur, facem cum vrei tu. Dar crezi că ai putea să-mi spui ce ți s-a întâmplat, de ce ai reacționat așa? Nu vreau să te las singură până nu mă asigur că ești liniștită.

Bănuiesc că ea ar trebui să meargă la muncă, parcă așa a spus prietena ei vineri seară. Însă nu pot să o las să meargă niciunde... Starea ei de mai devreme m-a afectat. Nu mi-a plăcut deloc să îi văd chipul schimonosit de durere, lacrimile ce îi alunecau pe obraji, nu am suportat să o simt cum tremură cu tot corpul. O să am mult timp în gând imaginea asta a ei. Era atât de diferită de Vanessa, roșcata cu un chip senin, cu pistrui pe obraji, pozitivă și cu cuvintele la ea. Și, chiar de-ar fi să o forțez să-mi spună adevărul sau să discut cu Mellie care nu mă suportă, trebuie să aflu ce a avut, de ce a zis că trebuie să fie la kilometri distanță de persoanele incompetente ce au un pistol la purtător. 

— Ști deja că cunosc baletul, mai bine decât ai crede. Ei bine, am pierdut această pasiune, această iubire imensă... și totul din cauza unui incompetent ce a primit un pistol. Le înmânează arma, fără să se gândească ce tragedi pot cauza.

Sunt surprins de ceea ce-mi mărturisește și nu mă așteptam să îmi spună tocmai mie ceea ce a pățit. Lacrimile încep din nou să îi curgă... Îmi dau seama că nu i-a fost deloc ușor să-și reamintească, să știe că se află în preajma altor incompetenți cu armă la purtător.

Îmi întind mâna și îi șterg lacrimile. Îi desfac centura, odată cu a mea și îi întind mâna, mă întorc spre ea o îndemn să îmi accepte îmbrățișarea. 

— Știu cât de corupt este sistemul, Vanessa. Soția mea a murit din cauza unui polițist ce a primit post pe bază de nepotism. Însă tu ești puternică, ai rezistat și ești aici acum, ești în viață.

Am simțit să îi împărtășesc și eu tragedia care a zguduit viața mea, dar mai ales a familiei, a lui Autumn. Nu e întreaga poveste, dar e ceva...

— Uneori cred că ar fi fost mai bine să nu fi trăit acelei împușcături, îmi acceptă îmbrățișarea și vorbește cu capul ascuns la pieptul meu.

Probabil credea că nu voi auzi ceea ce a spus, fiindcă folosise un ton slab și încă este răgușită.

— Îmi pare rău pentru soția ta, își ridică ochii înlăcrimați în sus și mă privește.

— Să nu mai spui că ar fi fost mai bine dacă ai fi murit. Nici nu-ți imaginezi cum ar fi fost pentru familia ta...

Părinții mei și părinții răposatei mele soții încă nu și-au revenit. Mai ales părinții ei... le e greu să creadă că nu o vor mai vedea, că nu le va mai călca pragul și faptul că nici pe Autumn nu au prea văzut-o, a înrăutățit situația.