Joc cu dragostea la risc

Capitolul 12

-Iubito, iubito ?

-Ce vrei? Spun punându-mi perna pe cap, refuzând să îl privesc din cauza luminii.

-Micul dejun. Spune cu zâmbetul pe buze:

Ești așa frumoasă dimineața! Dacă mă gândesc mai bine, ești mereu.

Îmi dau perna de pe cap, îi zâmbesc inocent, apoi îl lovesc. Merita o pernă în față pentru că m-a trezit, însă el a reacționat așa cum nu mă așteptam să o facă:

-Aww și eu te iubesc. Pe un ton alarmant de calm spune aplecându-se și sărutând-mi fruntea, continuând apoi. În sfârșit am deschis și eu ochii și eram lângă tine. Zâmbeam că un copil când am văzut că ești tu în brațele mele.

-Cât de drăguț! Voiam să văd și eu zâmbetul ăla. Spun și îmi așează tava cu micul dejun pe brațe.

Micul dejun, mama nu a avut timp în ultima vreme să îmi mai aducă micul dejun la pat. Jay chiar face multe lucruri din iubire pentru mine, amintindu-mi de momentele în care familia era cea care îmi aducea fericirea. După ce am luat micul dejun. Jacob îmi spune destul de autoritar:

-Îmbracă-te gros, e frig pe pârtie.

-S-a înțeles! Și tu să te îmbraci gros, spun în timp ce îmi mușc buza de jos privind abdomenul lui.

După jumătate de oră, eram amândoi gata. M-a luat de mână și am ieșit din hotel. În acestă zonă era zăpadă, oriunde te uitai vedeai doar alb. Te binedispunea peisajul. Era magic, desprins din povești. Era așa frumos, fulgii cădeau lin din cer, făcând un covor de nea mai mare, mai pufos. Odată ajunși pe pârtie, luăm schiurile și Jay începe să mă învețe să schiez. Se așează în spatele meu și mă prinde de șolduri, apoi mă împinge ușor. Mă simțeam în siguranță cu el. Deși nici nu puteam să îmi țin echilibrul, aveam sentimentul că nu are de ce să îmi fie frică atâta timp cât este el lângă mine și mă tine de mână. Mi-a luat destul de mult timp până să reușesc să mă deplasez singură, timp în care Jacob nu și-a pierdut răbdarea. A fost calm și nu mi-a dat drumul mâinii până nu a fost convins că sunt stăpână pe mine.

Începeam să mă descurc din ce în ce mai bine, de fapt nici nu era prea greu. Probabil doar îmi era frică, dar cu Jacob alături uitam și de frică și de supărare și de durere. Mă distram pe schiuri, și îmi plăcea să îmi văd profesorul zâmbind, motivul fiind ori eu, ori ușurința cu care el a reușit să mă învețe. Era probabil mândru de sine! După asta, Jacob a început să arunce cu bulgari în mine, începând un război. Râdeam și ne fugăream pe întreaga pârtie precum doi copii, doi copii ce iubesc zăpada și se iubesc unul pe celălalt.

-De ce fugi de mine? Întreabă iubitul meu cu zâmbetul larg pe buze.

-Nu vreau să mă prinzi, nu vreau să fii tu ăla bun!

-Bine, tu ești aia mai bună, dar așteaptă-mă, te rog, nu mai pot! Mă opresc și îl aștept, asta pentru că părea destul de serios.

-Te-am prins, aruncându-se deasupra mea și prinzându-mă de încheierii, fixându-mă cu privirea.

-Nu e corect, ai mințit și eu te-am crezut. Însă el era total absorbit de privirea mea. Nu spunea nimic, nu schița nici măcar un zâmbet, însă după momentele de liniște ce se așternuse între noi, se aplecă și îmi sărută buzele înghețate. Asta mă încălzise, și îmi dăduse putere, putere cu care reușesc să îmi trag mâna din strânsoarea lui și luând zăpadă i-o arunc în față. Ce dulce e uneori răzbunarea! Mai rea decât cei mai răi copii. El totuși nu bagă în seama gestul meu copilăresc și păstrându-și calmul și seriozitatea pe chip mi se adresează: