Joc cu dragostea la risc

Capitolul 28

                    

Perspectiva Jacob

Mă aflam în sala de festivități și îl așteptam pe bunicul să vină să facă anunțul. Eram agitat, dar brusc mi-am amintit bucuria cu care a primit Sofia vestea. Ea este  mândră de mine și nu pot deci să o dezamăgesc.
Sala era plină până la refuz, unii pe telefon așa cum îi știu și de la clasă, alții preocupați să vorbească între ei, o mică parte, poate foarte puțini nerăbdători să afle despre ce este vorba. Și privindu-i pe fiecare dintre ei, atât după cât am reușit, observ absența Sofiei. O caut cu privirea prin sală preț de câteva secunde bune, apoi citesc mesajul tocmai primit. Nu era numărul Sofiei, deci nu putea fi ea. Și totuși?

-La tine în birou. Mesajul mă îngrijorase destul de tare, Sofia nu era în încăpere și brusc primesc și un mesaj anonim. Măresc așadar pasul spre birou cu gândul că m-ar putea aștepta acolo iubita mea împreună cu Christian sau Denis și că nu se simte foarte bine. Surpriza e imensă când deschid și pe scaunul din fața biroului, cu picioarele întinse pe masă o văd pe Evelina. Tresare când trântesc ușa în urma mea și se apropie imediat de mine.

-Ce cauți aici?

-Am venit să văd ce face tăticul. Îi arunc o privire răutăcioasă, și ea mă trage mai aproape.

-Termină Evelina, îmi ești elevă. Ripostez hotărât și o împing.

-Și Sofia este eleva ta și nu pare să ai o problemă cu asta.

-Sofia ce?

-Te-am urmărit! Știu că asta sună ca și cum aș fi obsedată de tine, dar voiam doar să aflu unde stai și în investigația pe care am realizat-o, am reușit să aflu mai multe. Nu ți se pare prea mică fetița asta ca să fie mamă?

-Annabelle? Nu e fetița ei și nu te mai amesteca. Mai bine ar fi să mergi în sala de festivități și să asculți ce are directorul de spus și îți promit eu că după putem vorbi. Spunând asta îi deschid ușa, făcându-i loc să treacă, însă nu apucă să iasă pentru că în încăpere pătrunde nedumerită Sofia.

-Domnule Jacob! Zice în cele din urmă. Vă caută directorul.
Auzind acestea, Evelina își face loc și se îndreaptă astfel spre sala de festivități.
Sofia a privit lung în urma ei, apoi cu mișcări bruște a închis ușa biroului și mi s-a adresat:

-Ce căuta ea aici?

-Nu mai am de gând să ascund ceva de tine, așa că îți spun.
Fata asta se tot ține după mine.

-Am observat asta. Nu îi ajunge Christian?

-Ideea e că m-a văzut cu Annabelle în parc și eu i-am zis că e fetița mea cu gândul de a scăpa de ea și de a nu avea probleme cu tine. Dar ieri, m-a urmărit, cică, și în loc să mă vadă pe mine cu cea mică, te-a văzut pe tine și acum crede că Annabelle e și fetița ta. Minte nu are deloc, Ann are 5 ani și se vede asta în statura suficient de impunătoare, nu știu cum s-a gândit ea că ar putea fi copilul tău. Zic amuzant, reluându-mi imediat postura serioasă.
Dar nu îți fac griji, rezolv eu tot.

-Nu vei avea probleme, nu?

-Nu te gândi la asta! Vom fi bine amândoi, ne descurcăm noi. Acum, mergi tu înainte în sala de festivități și te voi urma și eu. Mă sărută, apoi părăsește biroul. Câteva minute mai târziu întreaga suflare a liceului se afla în sală. Eu eram emoționat, bunicul pe punctul de a începe discursul:   

      
Dragi elevi, eu am ajuns la vârsta la care nu mai pot conduce un colectiv așa mare ca voi. Nu îmi place să recunosc, dar am îmbătrânit și mi-a trecut vremea. Nu mai am puterea de altădată și nici răbdarea de la începuturi.
Am petrecut 20 de ani ca director al acestui liceu și ce mă bucură cel mai mult e faptul că nu am avut niciodată probleme majore. Ați fost un colectiv frumos, atât voi cât și generațiile trecute și ați răspuns întotdeauna cu zâmbetul pe buze cerințelor mele. V-ați implicat în proiectele școlii și ați ajutat-o așadar să rămână în topuri. Sunteți ultima mea generație, dar ați fost una dintre cele mai bune și aș vrea pe această cale să îl felicit pe Ștefan Gog pentru toate olimpiadele de matematică la care a participat și pentru toate medaliile aduse liceului.