Joc cu dragostea la risc

Capitolul 14

                    

Perspectiva lui Jacob

    Îmi privesc telefonul și văd numele Sofiei. Oare nu a decurs cina așa cum se aștepta ea, o fi oare supărată, are nevoie de mine?!

-Bună seara! Sunt Bella, îi aud vocea îngrijorată. Sofia a avut un accident și este internată la spitalul de urgențe, sigur voia să afli asta. 

    Simțeam cum ceva a fost rupt din mine, abia mă puteam ține pe picioare, nu știam ce să fac prima dată. Și cum a fost posibil, am lăsat-o în fața casei, unde pleca? în secunda următoare am luat geaca pe mine și am ieșit grăbit din casă. O sunat-o înapoi pe Bella, cuprins fiind de panică.

-Bună Bella, spune-mi ce s-a întâmplat, vin acum la spital!

-Stai, mama ei e aici, cine îi spui că ești?

-Nu știu, un prieten, vreau doar să o văd, trebuie să fiu alături de ea! Nu mă pot gândi acum la ce ar putea spune mama ei. Ea cum este?

-Inconștientă, nu este foarte grav, intră imediat în sala de operații. Se pare ca are o mână ruptă și două coaste fracturate. Doctorul spune că e lovită și la cap și că trebuie să se trezească tocmai pentru a nu apărea alte complicații. 

    Iubirea mea era în spital, cum s-a ajuns aici?! Cred că nu mi-am făcut în viața mea griji așa cum în fac în aceste momente și nici măcar când au murit părinții mei nu am fost așa devastat ca acum. Și ce se va întâmpla dacă nu își revine?! I-am închis Bellei și am accelerat. Nici nu îmi păsa ce viteză am, voiam doar să ajung la spital înainte ca ea să intre în sala de operații, voiam să o văd și să îi dau din puterea mea. Avea nevoie de asta! 

                        ***

    Intru în spital și o văd pe Bella cu o doamnă în jurul vârstei de 35 de ani, sigur mama ei. Trag aer în piept, îmi fac curaj și mă îndrept hotărât spre cele două. 

-Cum e Sofia, în ce salon este? Întreb îngrijorat, omițând să salut. Începusem cu stângul relația cu mama Sofiei, însă, sincer nu știam ce e cu mine, nu mai eram om. 

-Și tu ești?

-Un prieten, pot intra la ea? Mama ei îmi permite în timp ce lacrimile în curgeau fără oprire.

    Intru în salon și o văd. Avea un bandaj în jurul capului și ochii aceia frumoși închiși. Iubita mea era atât de palidă, fără culoare în obraji. Și nu mai zâmbea. Nu îmi plăcea să o văd în starea aceasta, speram să se trezească curând, să își afișeze acel zâmbet care mi-a furat inima și să îmi zică că e totul bine, că ea este bine. Mă așez lângă ea și îi iau mâna într-a mea, apoi, cu lacrimi în colțul ochilor i mă adresez, conștient că mă poate auzi: 

-Iubita mea, am nevoie de tine. Trebuie să te faci bine, vreau să te faci bine! Nu vreau să te pierd acum când abia te-am întâlnit, acum când mi-am găsit sufletul pereche. Am nevoie să mă faci fericit în fiecare zi, am nevoie să mă strângi în brațe, să mă săruți, să te joci în părul meu. Vreau să mă mai trezesc lângă tine și să îmi înveselești ziua cu zâmbetul tău. Spun în timp ce lacrimile îmi năvăleau ochii. Vreau să mergem iar împreună la munte, vreau să ne plimbăm iar împreună pe acea alee. 

Iubito, ne-am întâlnit întâmplător, însă cu un scop, acela de a fi împreună, de a fi eu alinarea ta și de a fi tu motivarea mea. Ne-am întâlnit pentru că doar împreună putem fi mai buni și mai fericiți, dar lângă  tine pot fi mai curajos, doar lângă mine mai binedispusă mereu. Îmi insufli o siguranță de care am întotdeauna nevoie și de aceea m-aș pierde dacă te-aș pierde. Hai trezește-te, iubito și spune-mi cât de mult mă iubești!