Joc cu dragostea la risc

Capitolul 15

Am urcat în cameră, mi-am ales niște haine mai în ton cu vremea rece și în nici zece minute eram gata. V-am mai spus eu că nu sunt una din acele fete care petrece cu orele în fața oglinzii. Cobor repede scările, îmi îmbrățișez părinții și o sărut pe Annabelle pe frunte, îl mângâi pe Lord și ies din casă, și în fața ușii mă aștepta deja Christian:

-Hei, mă aștepți de mult timp?

-Doar de 5 minute, dar nu am avut curajul să bat la ușă, îmi era frică.

-Frică, de ce? Întreb amuzată.

-De sentimentele mele, adaugă imediat el. Eu îl sărut pe obraz, iar Christian mă prinde de mână mai încrezător. Drumul până în parc era destul de scurt, dar noi l-am făcut să fie mai lung. După ceva timp deja, scăpând probabil de emoții și amintindu-și de ce îmi pregătise, Christian scoate o ciocolată. A treia pe care mi-o oferă într-un timp atât de scurt.

-Awee, o nouă ciocolată? Tu chiar nu te poți opri din a-mi aduce zâmbetul pe buze?

-De acum asta e rolul meu, vreau să îți văd zâmbetul în fiecare zi.

Aveam un deja vu. Mai auzisem cuvintele astea și totuși nu s-a terminat frumos, îl alung repede din minte pe „el" și îi răspund lui Chris la compliment:

-Cât de drăguț! Mulțumesc. Intru alergând pe poarta parcului și mă așez în leagăn:

-Mă tragi? Te rog!

-Hai Sofia, parcă ești un copil.

-Deci nu mă tragi, bine, spun și mă întristez. Mă descurc sigură, iar în momentul acela, prietenul meu cedează și începe să mă împingă.

-Iei. M-a tras cam 5 minute apoi mi s-a adresat iar destul de serios:

-Hai pe o bancă, te-ai tras destul.

Știu că comport ca un copil, dar îmi plăcea să mă prostesc și îmi place să îi văd pe toți cum încercă să mă înveselească. Mă ridic totuși și mă așez lângă el pe bancă.

Am povestit mult, despre viața lui din New York, despre oportunitățile pe care le ai acolo, dar și despre cât de mult înseamnă România pentru mine, despre cât de fericită sunt că părinții mei s-au împăcat, despre tot ce a lăsat el în urma, despre fosta lui prietena pe care o iubea și la care a renunțat pentru că trebuia să se mute aici.

-Nu erai dispus să accepți o relație la distanță?

-Tu ai fi? Am dat din cap în semn că nu. El adaugă imediat după.

Mi-ar fi prea greu, mi-ar fi prea dor de ea și ei de mine. Am face mai rău, am suferi mai mult. Știu că nu contează distanța dintre două persoane atâta timp cât se iubesc, dar totuși nu m-aș fi simțit complet, aș fi simțit mereu că lipsește o parte din mine. Și se întristează, îi iau capul între mâini, mă uit în ochii lui și îl întreb :

-Încă o iubești, nu? El dă din cap.

Va fi bine, probabil așa e mai corect pentru amândoi. Poate vă veți găsi amândoi fericirea, dacă nu ați rămas împreună, nu ați rămas cu un motiv, unul bun, poate așa trebuie să se întâmple! Poate veți fi fericiți lângă altcineva. Și spunându-i toate astea, mă gândeam la fosta mea relație. Poate nu a durat prea mult, dar încă îl iubesc, încă mă gândesc la el. Christian mă sărută pe obraz, apoi devenind amândoi doi copii, începem să ne alergăm prin parc, ignorând întunericul.

M-a condus până la ieșire, apoi i-am spus că mă descurc să ajung singură, așa că l-am îmbrățișat și am plecat spre casă. Nu după mult timp apare în fața mea Jacob: