Scrisori schizofrenice

Prolog

Harry.

Micuţa prinţesă stă între picioarele mele și cu capul pe pieptul meu. Degetele noastre sunt împletite, iar picioarele ni se freacă unele de altele.

Cât de mult poţi să iubești o persoană? Cred că mai mult decât propria viaţă. Prinţesa asta mi-a dat viaţa peste cap din prima clipă când am văzut-o.

-Te iubesc, te iubesc așa de mult! îi șoptesc prea aproape de ureche.

E a mia oară când îi zic asta, dar mereu are aceeași reacţie. Mereu se înfioară, tremură și mă strânge mai bine de parcă nu ar vrea să plec.

-Și eu te iubesc, Harry! își declară și ea dragostea.

Mâna ei mică și firavă îmi cuprinde obrazul trăgându-mi faţa spre a ei. Ochișorii ei, acum întredeschiși datorită firavului zâmbet sunt două perle colorate pe care le iubesc din toată inima mea. Nu m-aș sătura niciodată de ei.

-Doar nu ai de gând să o săruţi, nu? o voce groasă și cu puţin ton de batjocoră se aude în spatele meu.

Îmi întorc capul rapid spre sursa sunetului lăsându-mi prinţesa cu buzele în aer, dar nu e nimeni în spatele meu. Ce, Dumnezeule?

-Oh, haide! se aude vocea din nou. Nu te preface că nu știi cine sunt! adaugă vocea din nou în batjocoră.

Nu, nu, nu! Am reușit până acum să o ţin în frâu, de ce nu pot și acum?

-Ști că nu o să fi niciodată bun pentru ea, râde vocea masculină auzită din spre dulap acum.

-Iubitule, ce se întâmplă? încercase Sierra să mă oblige să o privesc punându-și mâinile pe obrajii mei, dar i le indepărtez brutal.

Ce e cu mine? Lângă ea, niciodată nu am reacţionat așa! De ce se schimbă totul acum? Pastilele nu mai sunt bune? Până acum au funcţionat, de ce s-ar opri acum?

-Așa, bolnavule, depărtează fiinţa ce te iubește si ce o iubești! spune la fel de batjocoritor vocea de bărbat.

M-am săturat până peste cap de vocea asta. De cinci luni o tot aud si ea tot continuă să se facă auzită.

-Iubitule, ce ai? vocea Sierrei se aude din nou.

Mă încrunt și-mi las capul în jos spre ea, dar rămân blocat când îi observ lacrimile pictate în ei.

-Trebuie să plec! spun aspru și-i depărtez mâinile ce voiau să se înconjoare după gâtul meu.

-Ce se întâmplă, ce ai? întreabă disperată.

Știu că e îngrijorată pentru mine, iar eu sunt mereu pentru ea pentru că ne iubim. Știu că o face, la fel ds mult cum o fac și eu. Mi-o demonstrează în fiecare zi, fiecare zi o petrecem împreună și niciuna separaţi, până azi. Trebuie să o protejez.

-Te iubesc și te voi iubi toată viaţa mea, bine? îi spun și-i sărut scurt fruntea, apoi mă îndrept spre ușă.

-Unde pleci? știu că acum plânge, dar nu am curajul să mă întorc să o văd pentru că-mi voi da planul peste cap.

-Așa e mai bine, îi spun, dar mă oprsc în pragul ușii când îi aud ultimele cuvinte.

-Și eu te iubesc, mai mult decât orice pe lume și nu te înţeleg de ce faci asta! declară printre suspine. De ce pleci dacă mă iubești, dă-mi măcar o explicaţie, suspină după fiecare cuvânt.

Inima mi se rupe mai ceva ca Titanicul, iar lacrimile curg și pe obrajii mei, la fel ca și la ea.

-Pentru că ești inima mea și nu-mi permit să o stric și pe ea! Restul vei afla în timp, spun și ies din casa ei.

O iubesc și de aceea o las. O părăsesc. Trebuie să aibă o viată frumoasă și o familie pe măsură, copii și un soţ pe care-l merită, nu unul care suferă de schizofrenie.

-Ai făcut alegerea buna, se aude dinnou vocea. Acum hai la spital! mă îndeamnă, dar de data asta se aude de peste tot, nu doar dintr-o parte.

---------------------------------
Bun, deci m-am gândit să fac o carte nouă cu o boală psihică. Vor fi capitole și din perspectiva ei și a lui, iar după titlu, cred că v-aţi dat seama că este despre scrisori.

Va fi proză scurtă. Acesta e prologul, de aceea e așa lung.

Aștept PĂRERILE!

Puup. Karherine L.