El - Harry Adam, băiatul cu o boală psihică gravă. Băiatul care ucide, aude voci și vede lucruri inexistente, este blestemat cu boala numită schizofrenie, dar este capabil să o iubeasca mica prinţesă din viaţa lui.
Ea - Sierra King, fata care iubeșt...
Doamne, cât de dor îmi e de prinţesa mea. Nu am mai văzut-o de trei zile. Noi, care eram obișnuiţi unul în prezenţa celuilalt, acum suntem la distanţă din cauza mea și a bolii ăsteia nesuferite.
De ce nu pot să am și eu o viaţă normală alături de zâna mea frumoasă pe care o iubesc? Nu, eu trebuie să urlu ca un om ce are un handicap. Un om care are creize și vede tot felul de lucruri care mi se par existente, dar, defapt nu e așa.
Tot în viaţa mea s-a schimbat cum a apărut ea, s-a schimbat în bine. După cinci luni în care mi-am dat seama cât de tare o iubesc, s-a gândit și boala asta să apară și să-mi strice perfecta viaţă pe care o aveam cu ea. Dar, totuși, nu a reușit să o strice de tot, am reușit să ţin boala în frâu și pe ea aproape.
-Deci, Harry! zâmbește psihologul spre mine captându-mi atenţia.
E a doua oară când vin la psihologul ăsta. E psihologul spitalului de nebuni în care mă aflu. Spitalul la care nu credeam că o să ajung vreodată din cauza schizofreniei. Credeam că pot ţine în frâu boala, dar se pare că ea și-a dorit foarte mult să mă aducă la House Screaming.
O denumire pe care abia acum am înţeles de ce au pus-o. Ţipetele care se aud indiferent dacă ai o boală care te obligă sau te face să le auzi, ele se aud la fiecare miez de noapte, aproape ca un ecou, de parcă anumite persoane umblă pe hol și ţipă pentru a nu fi decapitate sau omorâte, parcă fiind urmărite de un demon al nopţii, iar eu, datorită bolii mele, le aud mai intens decât celelalte persoane.
-Spune-mi de ce vrei să fii în casa sau spitalul ăsta? mă întreabă fata de vreo douăzeci și trei de ani care-mi este psiholog.
-Pentru că nu-mi puteam stăpâni boala! Și chiar dacă luam pastilele, boala tot a început să iasă, mă explic fetei cu un an mai mare ca mine.
-Dar de ce nu ai ales să rămâi afară? Te-a îndrumat ceva spre acest loc? întreabă ea, dar nu-și notează.
-Nu pot să zic că m-a îndrumat ea, a fost din pură dorinţă!
Exact asta a fost. Nu m-a forţat ea să o părăsesc, ci eu mi-am propus să o fac.
-Cine e această ea? curiozitatea ei iese la suprafaţă.
Nu mă deranjează să mă întrebe de ea! Dacă a-și putea, a-și vorbi de ea nonstop.
-Singura fiinţă pentru care mi-aș da viaţa, spun și lacrimile dau năvală pe obrajii mei.
Nu-mi este rușine să plâng pentru ea, aș faceo în continuu numai pentru ea. Pentru fata pe care o iubesc.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
-Asta e bine, dragule!
Se așează lângă mine prinzâdu-mi umerii într-o îmbrăţișare caldă. Nu înţeg de ce nu îi este frică de oameni cu boli așa de fatale, oameni care o pot omorî în orice moment. Se pare că este obișnuită cu oameni ca mine.
-Cum așa? întreb după o scurtă îmbrăţișare.
-Avem o ancoră de care să ne prindem și care te va ajuta în continuarea să te întorci la mica ta prinţesă. Iubirea, dragule!
------------------------------ Capitol nou.
Nu, încă nu încep scrisorile! Încă puţină răbdare.
