Scrisori schizofrenice

Epilog.

Malia.

Cimitirul este gol, iar foșnetul frunzelor, în contact cu vântul de aud frumos, mirific.

Mă aflu în cimitir pentru a vizita o persoană dragă. O persoană importantă din viaţa mea.

Mă așez pe cavoul rece și las buchetul de flori să se odihnească pe el.

-Bună, tati! salut și deja îmi simt ochii în lacrimi. Ce faci? Ești bine? Eu sunt, dar mama nu e. Încă suferă după tine, tati. Te vrea înapoi. Chiar dacă ea nu știe, eu o aud în fiecare seară plângând.

Suspin.

-Chiar dacă au trecut șaptisprezece ani, ea încă te iubește, tati. Și chiar dacă nu te-am cunoscut, și eu te iubesc la fel de mult. Voiam să te cunosc, tati. Dar ai ales să pleci.

Mă ridic și las un pupic pe poza ce tronează pe mormânt.

-Te iubesc, eroul meu!

Sfârșit.