Scrisori schizofrenice

Ceartă

Sierra.

      Lacrimile se tot scurg pe obrajii mei, iar eu nu le pot opri. Nu plâng pentru că e bolnav, ci pentru că a plecat!

      Eu îl vreau lângă mine, nu la o distanţă așa de mare. La naiba cu boala aia nenorocită.

      Mi-a interzis să mă duc să-l văd. Mi-a interzis să văd singura mea sursa de viaţă numai pentru a se asigura că sunt în siguranţă.

      Ei bine, dragule! Îmi pare rău să-ţi dau vestea, dar viaţa mea s-a terminat imediat cum ai pășit afară din casa mea. Ce ar mai conta dacă ar veni încă unul să-mi înfigă un cuţit în spate? Ar fi mai plăcut decât durerea pe care o simt de când m-ai părăsit!

       Cobor scările mergând lent spre mica bucătărie în căutarea unei sticle de apă.

       Mama taie legume pentru numai ea știe ce. Capul i se ridică pentru câteva secunde simţindu-mi prezenţa, dar îl lasă înapoi în jos nonșalantă.

-Ști că trebuie să-l uiţi, nu? vorbește într-un final.

       Nu face asta! Nu am nevoie de încă cineva pe capul meu. Dacă vreau pe cineva, acela e el, nimeni altul.

-Poftim? îmi mijesc ochii spre ea, surprinsă de ce tot îndrugă acolo.

-Da, iubito! Are o boală, un handicap! spune la fel de calm.

-Glumești, nu? las sticla să-mi cadă din mână direct pe podea.

-Nu! spune încă tăind.

-Nu? îmi ridic sprâncenele încă o dată din surprindere.

-Nu! ţipă de data asta înfigând cuţitul în tocător. E handicapat! se răstește apropiindu-se de mine.

       Lacrimile din nou dau năvală pe obrajii mei observând că persoana care ar trebui să-mi fie alături, nu-mi e!

-Îmi pare rău să te anunţ, dar nu, nu îl voi lăsa! Și ști de ce? spun cât de calmă pot pentru a-mi menţine respectul pe care i-l port.

-De ce, Sierra? Pentru a avea o viaţă proastă alături de un băiat care are probleme mintale? vorbește în batjocoră cu mine.

-Nu, mamă! Pentru că eu știu ce e iubirea! mă răstesc.

       M-am săturat ca ea să se poarte cu mine ca și când a-și avea cinci ani! La naiba, am douăzeci, sunt stăpână pe deciziile mele.

-E sentimentul pe care tu nu l-ai simţit niciodată pe bune, mamă! spun aspru cu ochii mijiţi și maxilarul încordat.

-Adică? își unește măinile la piept privindu-mă sceptică.

-Adică, dacă-l iubeai pe tata, chiar așa, beţiv cum era, îl ajutai să-și revină și am fi fost o familie fericită. Dar nu! Tu trebuia să-l gonești direct spre o nouă familie și un nou copil! am ţipat cât m-au ţinut plămânii la femeia ce crede că viaţa mea îi aparţine.

       Imediat ce palma ei a făcut contact cu obrazul meu, mi-a zguduit toate părţile corpului. E prima oară când dă în mine, când mă abordează așa!

-Să nu-mi mai vorbești niciodată așa!

-Și nici tu să nu-mi mai spui pe cine să iubesc și pe cine nu! Eu știu ce e dragostea mult mai bine decât tine! vorbesc în scârbă. E singurul băiat care m-a iubit cu adevărat și singura persoană pentru care mi-aș da viaţa, bine? zâmbesc fals. Nu te mai băga, pentru că puteam și eu să o fac, dar m-am abţinut!

-----------------------
Deci, alt capitol.

A reînceput școala! Nuuuuu! O urăsc, clasa a VIII-a e grea!

Sper să vă placă și capitolul ăsta.

Urmează scrisorile. Cred că voi pune prima scrisoare în seara asta sau maine. Fiţi pe fază.

Katherine L.