Scrisori schizofrenice

Criză

Harry.

Mi-a răspuns. Mi-a răspuns la scrisoare. Inima mea bate ca nebuna de când am citit scrisoarea. Am și râs, am și plâns când am citit, dar nu am de gând să o las așa. Îi voi răspunde în cel mai frumos mod.

-Nu o s-o faci! vocea masculină care am auzit-o când am părăsit-o pe Sierra se aude din nou.

Îmi scutur capul și îl las în jos spre foaia pe care urmează să-mi fac următoarea declaraţie de dragoste.

-Nu te mai prosti!

-Ești nepotrivit pentru ea!

-O să o rănești!

-Las-o!

Patru voci diferite se aud în același timp în ecou în jurul meu. Nu! Până acum a fost unul, de ce sunt patru.

Iau micuţa cutie cu pastile și bag două în gură înghiţindu-le imediat cu un pahar de apă.

Nu pot să cred că se aud iar, de ce așa de repede. Doar am schimbat pastilele. Ce, Dumnezeu, se întâmplă. M-am săturat.

-Nebunule! ţipă o voce feminină de data asta!

-Gata! ţip tare când vocea nu mao termină de rostit substantivul. Lăsaţi-mă! ţip apucându-mă de cap.

Persoane apar și dispar în faţa mea, dar nu le pot face faţă. De ce dau năvală așa? De ce nu mă lasă în pace. Cred că ţipătul meu se aude în toată casa asta. Ţip în continuu, iar persoanele care par din ce în ce mai reale nu se opresc din râs.

-Taci o dată! dau drumul urletelor.

Sunt în genunghi cu mâinile peste urechi, dar, parcă, din ce astup urechile mai mult, din aia se aud mai tare vocile.

Două mâini se așează pe spatele meu. Tresar și apuc mâinile persoanei strângându-le. Ochii mei sunt plini de furie, dar și de lacrimi în același timp.

-Harry, mă doare! o voce firavă de fetiţă se plânge.

-Mă înebuniţi! Mai lăsaţi-mă dracului în pace! arunc mâinile micuţe, dar nu-mi ia mult până să mă așez peste fata firavă.

-Cine să te lase, Harry? Termină, mă rănești! îmi pot da seama că plânge.

Îmi pun mâinile pe gâtul ei și strâng cu putere evitând sunetele tusei pe care o produc tot eu!

-Harry! o voce mai groasă, dar tot feminină mă oprește din criza asta. Ce crezi că va zice Sierra despre asta?!

Numele ei mă aduce cu picioarele pe pământ și-mi dau seama că fata care ţipă la mine este psihologul meu.

Privirea îmi cade pe fata de sub mine care abia mai respiră și mă ridic de pe ea punându-mi mâinile pe faţă și împingându-mă în perete.

-Îmi pare rău, îmi pare rău! repet într-una, iar ea își pune mâinile pe umerii mei.

-E ok! Nu ești tu de vină! mă liniștește ea și pleacă.

Ce caută fata asta aici , până la urmă. De ce a venit și de ce a lăsat-o Phil să intre? Poate că se putea ajunge la sinucidere din cauza bolii mele, iar ea a fost aici să mă ajute. Cine e fata asta?

-Mulţumesc, Maya! spune psihologul meu spre ea.

----------------------
Prima lui criză. Îmi pare rău că e așa seacă, dar nu prea am avut inspiraţie. V-am promis că pun next, uitaţi-mi promisiunea.

Vreau păreri sincere.

Puup.

Katherine L.