Nouăzeci de secunde

Prolog

     
      Pleoapele nu vor să se ridice, nici eu nu vreau să le ridic, însă sunetul de vrabie auzit îmi creează iluzia că ceea ce este în faţa mea este frumos.

      Deasupra mea se află cerul încărcat cu nori de zeci de forme, care mai de care mai reuşite. Braţele îmi sunt de-o parte şi de alta a corpului. Îmi aşez mâna dreaptă pe burtă. O aşez cu uşurinţă. Nu trebuia să o așez cu uşurinţă. Trebuia să simt că muşchii îmi iau foc, că oasele mi se prefac în nisip. Cu toate astea, n-am simţit nimic. Firesc de uşor, mi-am pus mâna dreaptă pe burtă. Lumina soarelui îmi mângâie chipul, invitându-mă să mă bucur de ea.

  Iarba din jurul meu, împreună cu cerul însorit şi cântecul păsărelelor alcătuiesc imaginea de poveste în care credeam şi pe care mi-o imaginam când eram mică, atunci când tata îmi zicea o poveste. Cu teamă mă ridic în şezut. Pe cât de greu credeam că îmi va fi, pe atât de uşor mi-a fost de fapt. Uitându-mă în jurul meu, văd şi locul în care mă aflu. Este gradina unei case. O casă străină, pe care nu am mai văzut-o vreodată, care însă îmi pare mult prea cunoscută.

      Fără teamă de această dată, mă ridic în picioare, uitându-mă cu îngrijorare la rochia mea albă, imaculată, pe care nici nu ştiam că o port. Sper că iarba nu a murdărit-o. După ce o analizez puţin, zâmbesc mulţumită. Sunt curată.

      Cu un curaj nefiresc, care nu ştiu de unde vine, mă îndrept spre uşa din spate a casei, cea care dă spre grădina în care m-am trezit. Picioarele îmi sunt goale, iar iarba mă gâdilă, provocându-mi un râs scurt. Ajung în faţa uşii şi o deschid. Dar nu o încăpere îmi apare în faţa ochilor. Apare o lumină la fel de albă ca şi rochia de pe mine. O lumină care mă înghite.

      Lumina perfectă pe care am văzut-o în vis devine, încet-încet, un neon de spital care stă deasupra capului meu. Încerc să-mi pun mâna dreaptă pe burtă, dar o amorțeală care porneşte din muşchii braţului, îmi străbate în câteva clipe tot corpul şi mă face să icnesc de durerea amară pe care o simt. Un chip îmi zâmbeşte şi nişte degete îmi trec prin părul răsfirat pe perna patului, dar nu-l recunosc.

      Adorm la loc, cu teama de a mă mai mişca vreodată.