Nouăzeci de secunde

Capitolul 22 - Kaleb

Credeam că frumuseţea este relativă. Asta până să o întâlnesc pe Beverly. Despre ea nimeni nu poate spune că nu e frumoasă. Nu ştiu cât de răspândit este turcoazul ca şi culoare a ochilor, dar puţin îmi pasă. Şi nici culoarea părului nu îmi pasă cât de des este întâlnită. Pielea albă şi ochii şi buzele şi... tot, te fac să crezi că este singura fiinţă de pe pământ suficient de frumoasă încât să fie demnă de aceste trăsături.

Vorbesc ca un nenorocit îndrăgostit.

Îmi dau seama, când se urcă pe scaunul din dreapta al maşinii, că o să mai filosofez mult pe tema asta. Şi, cât îşi pune centura, mă simt mândru că o pot scoate pe poarta casei în văzul tuturor şi că nu trebuie să se ascundă când pleacă undeva cu mine. E weekend, toată lumea e acasă. Şi oricât de contrariat ar fi fost Jackson când i-am zis unde vreau să o duc pe fiica lui, tot i-am văzut o sclipire în ochi. Şi mi-a plăcut sclipirea aia. Una e să fug cu ea într-un taxi la miezul nopţii şi altceva e să ies pe poartă cu una din maşinile familiei.

Îşi pune geanta pe bancheta din spate, apoi bate palmele de genunchi şi expiră.

— Îmi explici şi mie de ce nu vrei să mergem la piscina din spate?

— Vreau să conduc, ridic din umeri.

E şi ăsta un motiv. Nu cel principal, dar e un motiv.

— Maşina tatei? Oricum, mă mir că ţi-a dat-o.

— O să mi-o tot dea.

— Ce vrei să spui? se încruntă.

— Sunt noul şofer al familiei.

Ar fi trebuit să mă aştept să nu aibă nicio reacţie. Chiar dacă acum vorbeşte, nu este cu mult mai expresivă decât era înainte. A rămas Beverly. Aceeaşi Beverly. Şi îmi place asta.

Restul drumului îl parcurgem în tăcere. E o tăcere incomodă. Eu am multe să o întreb, iar ea are o viaţă întreagă să-mi spună. Dar, bănuiesc că după ce ai tăcut atât de multă vreme, tăcerea e ceva obişnuit.

La unul dintre semafoare, îmi permit să mă uit la ea. Ea priveşte pe geam, aşa că mă pot holba liniştit. Are părul lung prins într-un coc mare. Pantalonii scurţi de blugi şi tricoul alb sunt cele mai banale haine pe care le poate avea o fată când iese în oraş. Ador asta la ea. Ador că nu se străduieşte să fie altcineva decât este.

Ea este aşa cum e. O accepţi, bine. Nu, o doare undeva de tine.

Când un claxon mă anunţă că încă mă holbez la ea, îmi dau seama că eu am acceptat-o prea mult.

***

Sunt deja în bazin când Beverly apare de după colţ, înfăşurată într-un prosop mare. Piscina e goală. Suntem doar noi, iar apa îmi ajunge până la umeri unde stau acum. În capătul celălalt are peste doi metri şi jumătate adâncime, dar nu vom merge acolo. Aici vin cu Jonas de mulţi ani. E piscina mea preferată din tot oraşul.

Prosopul îi vine până mai sus de genunchi, iar corpul meu reacţionează când o vede. Pe bune? Şi în apă rece? Îşi lasă prosopul pe un şezlong şi se apropie de apă. Are părul desfăcut. Nu ştiu cum să explic cât de nerăbdător sunt să intre în apă. Nu o pot învăţa să înoate fără să o ating.

Iar eu vreau să o ating mai mult decât orice în acest moment.

— Apa e peste capul meu, îmi zice, rămânând puţin mai departe de margine.