Nouăzeci de secunde

Capitolul 37 - Beverly

Este pentru prima dată când aştept în spital ca cineva să se facă bine. Singura dată când am fost în spital, am fost de cealaltă parte a uşii salonului. Nici nu ştiu care dintre variante e mai naşpa.

Nu mă pot plânge că mă doare fiecare muşchi din partea de sus a corpului, nici măcar nu îmi pasă că mă dor. De când m-am trezit încerc, cât de subtil posibil, să-mi întind spatele. Încă patru întinderi şi s-ar putea să nu mai înţepenească.

Ah, probabil că nu m-ar fi durut spatele dacă nu mă speriam în halul ăla când m-am trezit, atât de tare încât mi-am încordat tot corpul atât de repede şi puternic încât o să mai sufăr multă vreme din cauza asta. Aparent, am adormit pe Kaleb. Normal că atunci când am tresărit eu s-a trezit şi el. Nu ştiu de ce sunt dezamăgită de faptul că l-am trezit. Doar nu urma să admir felul în care arată când doarme.

Sper. Sper să nu fiu tentată să fac asta.

Aş vrea să pot să-i spun lui Kaleb ceva ca să se simtă mai bine. Chiar aş vrea. Dar încerc să-mi amintesc cum mă simţeam eu când am rămas fără mamă şi tot ceea ce ştiu este că nu mai voiam decât să fiu lăsată în pace. Sigur, mama mea a plecat, iar mama lui este încă aici, ceea ce mă face să-mi fie şi mai greu să-mi găsesc cuvintele potrivite. Pentru cineva care nu vorbeşte să-şi găsească cuvintele e ca şi cum i-ai explica unui peşte de ce oamenii merg pe uscat. Cel puţin, aşa simt eu. Cu toate astea, nu cred că dacă aş fi fost o persoană vorbăreaţă aş fi ştiut ce să spun, pentru că nici tata cât a stat aici cu noi nu a ştiut ce să spună.

Bine, tata nu ştie niciodată ce să spună. Deci nu se pune nici el. Îmi pare rău de Kaleb. Are parte de o echipă de consolare jalnică.

Mă ridic de pe scaun şi mă duc la automatul de cafea. Apăs instrucţiunile pentru o cafea neagră, cum am observat că o preferă Kaleb. Îmi flexez spatele, oftând când îmi aud câteva oase trosnind. Mişcarea îmi aduce subit aminte de poziţia cu care trebuia încheiat orice salt în gimnastică. Dacă mi-aş întinde braţele în sus și în spate, mi-aş lipi picioarele unul de celălalt şi mi-aş mai întinde o dată spatele, aş executa finalul unei coregrafii obişnuite. Niciodată nu îmi plăcea să îmi întind braţele şi să-mi îndoi spatele după ce aterizam şi ştiam că mai urmează ceva. Unii gimnaşti fac asta, dar mie mi se părea că te grăbeşti să termini. Şi acum mi se pare la fel, doar că nu îi mai pasă nimănui.

Cafeaua încă nu e gata, iar eu nu ştiu ce am în cap, dar sprijinită de peretele din faţa aparatului, îmi întind piciorul până când formez un unghi de patruzeci şi cinci de grade cu celălalt picior. Hm, ar fi trebuit să nu mai ştiu când se formează unghiul ăsta, dar totuşi... Îmi întind şi talpa piciorului, asimilând poziţia cu cea a unei balerine. Îmi ridic piciorul tot mai sus, până când se formează un unghi de nouăzeci de grade. Cred că zâmbesc.

Ştiu sigur că mă pierd în amintiri. Ce mi-a luat acum treizeci de secunde să fac, am făcut la concursul din Nevada, când aveam unsprezece ani, în câteva clipe. Îmi amintesc cum mi-am ridicat atunci piciorul până se făcuse un unghi de o sută optzeci de grade şi m-am rotit folosindu-mă de talpa celuilalt picior, apoi m-am aplecat ca şi cum urma să cad şi m-am pus în cap, făcând sfoara, apoi podul, cu spatele foarte îndoit, iar după m-am ridicat în două picioare. Cred că şi atunci îmi pocnise spatele, dar nu-mi păsase. Să fac podul de sus sau să mă ridic în picioare din acea poziţie era una dintre primele scheme învăţate. O adoram.

Pierdută în amintiri, nu am mai pus piciorul jos la timp, iar glezna piciorului rămas pe pământ a fost lovită de o durere infernală. Ies brutal din imaginile cu publicul aplaudându-mă în Nevada când simt aerul răsunându-mi în urechi. Nici nu apuc să conştientizez că aştept impactul cu podeaua că două braţe puternice mă prind, menţinându-mi capul departe de gresia rece a spitalului.