Nouăzeci de secunde

Capitolul 71 - Beverly

      Ochii îmi sunt mai grei decât îmi amintesc să fi fost vreodată. Îmi pun mai bine mâna sub cap și clipesc de câteva ori, uitându-mă în jurul meu.

      Sunt în camera mea. Iar afară este soare.

      Kaleb se apropie de mine, cu o față foarte, dar foarte îngrijorată. Se așază pe pat și mă studiază.

      — Ăm... ce faci? îl intreb nedumerită.

      Pare mai bătrân cu cinci ani de când l-am văzut ultima oară. Are cearcănele foarte adânci, ochii obosiți și colțurile buzelor în jos.

      — Cum te simți?

      Îngrijorarea parcă îi urlă in voce.

      — Bine...? Ce e?

      Se uită în direcția ferestrei, iar soarele îi inundă trăsaturile obosite. Mă ridic în șezut și îmi pun brațele pe umerii săi.

      O senzație de deja-vu mă cuprinde.

      Apoi încă una.

      — Kaleb... aseară, mă rog, azi-noapte, îi spun și iși întoarce privirea spre mine, ce s-a întamplat?

      — Ce îți amintești?

      — Îmi amintesc că am mers la întalnire cu Dorian. Că a fost oribil. Apoi că m-am dus la baie și... mi-am terminat sucul. Apoi am plecat spre casă, mă încrunt, scormonind prin amintiri. A început să mă sărute în mașină. M-am speriat.

      Inima îmi tresare. Vocea îmi tremură. Dar continui.

      — Am ieșit din mașină. Era atent la gâtul meu și nu a observat că mi-am scos centura și am deblocat portiera. Am ieșit din mașină, dar... am prea multe metale în corp ca să fac față unei alergări. Nu cunoșteam locul unde eram. Apoi ai apărut tu. M-ai adus acasă după ce l-ai bătut. Și după... hai că partea aia ți-o amintești și tu.

      Zâmbește slab. Zâmbesc și eu, dar simt cum îmi cade o lacrimă pe obrazul drept. Mi-o șterge și mă trage în brațele lui.

      Mă bucur de căldura lui.

      — Cum te simți?

      — Sunt bine, vine răspunsul meu.

      Pe bune, chiar sunt bine. Nu sunt speriată, sau panicată. Nu simt că vreau să mor. Simt doar că... vreau să vorbesc despre asta.

      Se desprinde din îmbrățișare, privindu-mă nedumerit.

      — Bev, eu nu sunt Jackson. Îmi poți spune adevărul fără să-ți fie teamă că mă vei răni.

      Bat cu palma ușor în cearșaful care mă acoperă de la bazin in jos.

      — Dar chiar sunt bine. Ești aici, ridic din umeri. Nimeni nu a mai fost aici.

      Mă las înapoi în brațele lui, iar el mă cuprinde, încălzindu-mă din nou. Oferindu-mi liniște și siguranță. Și mă simt bine.

      — Poate ar trebui să fiu distrusă, murmur, iar brațul care mă mângâia pe spate se oprește. Știu că ar trebui să plâng, să simt că vine sfârșitul lumii. Dar sunt bine.

      Și nu înțeleg de ce. Nu mai înțeleg nimic din mine. Mă strânge mai tare în brațe. Probabil vrea să-mi spună că nici el nu înțelege.

      Și pentru următoarele câteva zeci de minute îi povestesc tot ce îmi amintesc. Cât de plictisitoare a fost întâlnirea, de câte ori mi l-am imaginat pe el in fața mea, în locul lui Dorian, cât de speriată am fost, îi spun toate săruturile și toate atingerile dezgustătoare pe care le-am simțit. Îi spun cum am încercat să fug și m-a izbit de mașină. Îi spun că am simțit mâna lui Dumnezeu in jurul meu când greutatea care îmi presa corpul de mașină a dispărut.

      Iar el mă ascultă tăcut, privindu-mă, probabil blestemându-l pe Dorian de mii și mii de ori in capul său. Dar rămâne aici și mă ține în brațe, lăsându-mă să mă descarc.

      Și să plâng.

      Chiar dacă mă simt amețită, mă doare capul, îmi este greață și nu am deloc energie, mă simt bine. Simt că o să sufăr acum și o să merg mai departe. Simt cum mă eliberez povestindu-i cum m-am simțit și cum mă simt.

      Simt cum mă vindec când mă ascultă.

      — Nimic din ce s-a întâmplat nu se va mai întampla, îmi spune la câteva minute după ce mi-a șters ultimele lacrimi.

      Nu știu dacă se referă la noaptea trecută sau ultimele săptămâni. Dar sunt de acord cu el.

      — Te iubesc, îi spun.

      Mi-a fost dor să i-o spun.

      Zâmbește, dar nu complet. Mă studiază, probabil întrebându-se ce se întâmplă în capul meu, încercând să mă înțeleagă. Și eu încerc să mă înțeleg.

      Dar chiar sunt bine. Îmi amintesc totul în ceață, dar știu că abia a apucat să mă atingă și a fost luat de pe mine.

      Nu mă simt înfrântă. Mă simt salvată. Pentru prima dată în viață.