Nouăzeci de secunde

Capitolul 41 - Beverly

— Ce s-a întâmplat cu tine?

Kaleb trece pe lângă mine şi se trânteşte în patul meu, fără să-i pese că nu e de fier şi se poate rupe.

— În mare parte tequila, expiră.

Îmi dau ochii peste cap şi închid uşa de la cameră.

— Dacă vomiţi, mă duc să dorm în camera ta şi mâine dimineaţă tu speli aici.

— Haide, mami, nu ţipa la mine, murmură, afundându-şi capul în perna mea.

— Ficatul ar ţipa la tine dacă ar putea, îi zic în timp ce mă duc la celălalt capăt al patului, trăgând de pantofii săi ca să îi dau jos. După ce reuşesc, îl învelesc, apoi mă aşez pe pat lângă el, mutându-i capul mai la stânga pe pernă. La un moment dat în noapte mă voi culca şi eu.

Ideea e că nu am mai putut dormi bine de la înmormântarea lui Mary, care a avut loc acum câteva zile. În fiecare noapte de atunci Kaleb apare amețit la uşa mea, doarme în patul meu până nu ştiu la ce oră, pentru că atunci când mă trezesc eu, el deja e plecat.

Ziua următoare pretinde că totul e bine, doar ca să apară iarăşi noaptea şi să-mi împută camera. Metaforic vorbind, pentru că în ciuda alcoolului nu lasă în urma sa decât mirosul parfumului pe care îl foloseşte şi care a ajuns preferatul meu. Şi în toate aceste nopţi am adormit pe scaunul de la birou, pentru că nu vreau să dorm cu Kaleb când e beat. Nu e vorba că îmi e teamă de el, doar că pur şi simplu vreau să fie treaz.

Zâmbesc din cauza gândurilor mele. Vreau să fie treaz când dormim împreună, bună logică. Vreau să fie conştient, nu beat. Şi la cum se prezintă situaţia, nu o să mai adoarmă fără să fie beat o perioadă.

— Ştii, poţi rezolva situaţia şi fără băutură.

— Ei, nu mă înnebuni, exclamă sarcastic, iar vocea îi sună înfundat din cauza capului băgat în pernă.

— Kaleb, vorbesc serios.

— Speram prea multe dacă mă aşteptam să mă laşi să dorm şi în noaptea asta, huh?

— Mda... ceva de genul.

Se ridică şi îşi aranjează pernele astfel încât să stea confortabil.

Asta e a patra noapte în care vine beat şi m-am săturat să-l văd aşa. Mă doare pe mine mai mult decât îl doare pe el, pot înţelege asta. Îi înţeleg atitudinea, zău că o fac, dar asta nu mă face să fiu de acord cu el sau să stau pe margine ca să mă uit în timp ce se distruge. Problema principală rămâne, că nu ştiu cum să-l ajut, dar pot încerca.

Ceea ce urăsc cel mai mult la tata este că nu m-a ajutat. Sau, mai bine spus, că nu a încercat să mă ajute. Nu o să-l las pe Kaleb să treacă prin asta... nu aş lăsa pe nimeni să treacă prin asta. Într-o zi l-am auzit pe tata vorbind cu Agatha, spunând despre Kaleb că va fi bine în timp dacă este lăsat în pace. Mi-a venit să-i dau cu ceva în cap pentru că el chiar are impresia că oamenii sunt mai bine când sunt lăsaţi să sufere în linişte. E ridicol. Gândirea asta m-a făcut pe mine să am mai mult metal decât oase în corp.

Bine, nu e în totalitate adevărat, dar asta nu înseamnă că tata nu e responsabil de situaţia mea. Era mult mai uşor când...

Doamne, cât o să regret asta.

— Ok, pe o scară de la unu la zece, cât de beat eşti?

— Nu sunt beat, pufneşte. Sunt puţin ameţit, dar nu sunt beat.

Asta pot să o cred. Ieri era mult mai rău. Azi se ţine pe picioare, vorbeşte cum trebuie şi nici măcar nu miroase. Niciodată nu miroase.

— Speram să zici asta. Haide, îi zic şi mă ridic.

— Ce? Unde?

— Haide, până nu mă răzgândesc.

Adică acum, pentru că e foarte posibil să mă răzgândesc în următoarele secunde.

Se ridică în picioare, chiar dacă eu începeam să sper să nu o facă şi îşi ridică braţele, ca şi cum ar aştepta următoarea comandă. În primele două nopţi purtam pijama, dar când am observat că îşi face un obicei din a apărea la uşa mea, am hotărât să îl aştept într-un trening şi unul destul de gros, deci cred că ajunge să-mi iau o geacă pe mine.

În câteva minute suntem pe stradă, iar eu încă mă gândesc cât de rea este ideea mea. Şi cu toate astea merg mai departe, fără să-mi pese care este răspunsul. Vreau să-l fac să se simtă mai bine.

— Unde mergem? întreabă într-un final, după mult mai mult timp decât credeam eu că o va face.

— Ştii că în timpul verii dispăream zile întregi?

— Veneai în locul tău secret?

— Da. Şi va rămâne secret, chiar dacă ţi-l arăt ţie. Nu vei aduce pe nimeni aici. Vreodată.

Înainte părea că vrea să se amuze pe seama locului meu secret, dar cred că ceva din tonul meu l-a făcut să se oprească.

E întuneric afară şi nu am mai venit de ani atât de târziu aici. Cred că e trecut de miezul nopţii şi poate ar trebui să-mi pese că mâine am ore de dimineaţă, dar nu îmi pasă. Sunt gata să stau în peşteră cu Kaleb ore întregi, pe întuneric şi nu îmi este teamă. Deloc. Nu mai este de mult timp un străin şi nici măcar că nu mi-am luat telefonul la mine nu mă îngrijorează.

Sunt gata să-i arăt lui Kaleb o parte adevărată a sufletului meu că el să şi-l poată vindeca pe al său.