Nouăzeci de secunde

Capitolul 38 - Kaleb

Încă îmi scutur mâinile de apă când ajung înapoi în holul în care am făcut rădăcini. Cred că am reţinut fiecare denivelare a pereţilor. Primul lucru care s-a schimbat faţă de cum era holul când am plecat la baie este... ei bine, acum e pustiu. Beverly nu mai stă pe scaun.

Mă încrunt, aruncând o privire în spate, poate am trecut pe lângă ea fără să o observ. Cam imposibil, dar cafeaua aia încă nu şi-a făcut efectul. Nu. Nu e. M-am certat cu ea? De ce o fi plecat? Nu s-a despărţit de pereţii ăştia de aproape douăzeci şi patru de ore.

Când mă pregătesc să cobor până la intrarea în spital, o văd ieşind din salonul mamei. Mă vede și se opreşte din mers, dar îmi face semn din cap spre uşă.

S-a trezit.

Trec pe lângă ea şi intru în salon, iar mama îmi arată cel mai frumos zâmbet de care este în stare acum. O sărut pe frunte şi mă aşez pe pat, lângă corpul ei firav.

— Cum te simţi?

Ridică din umeri. Mda, proastă întrebare.

— Ce a spus doctorul?

— Nu am vorbit cu el, îmi răspunde repede.

Mama vorbeşte repede doar când vrea să ascundă ceva. O văd uitându-se oriunde mai puţin în ochii mei şi din proprie experienţă ştiu că face asta când se simte inconfortabil. Oftez şi îmi înfrânez curiozitatea.

— De ce nu mi-ai spus că Beverly este atât de frumoasă? mă întreabă dintr-o dată.

Îmi aţintesc privirea în ochii ei, chicotind.

— Ţi-am zis că e cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o, ce puteam să-ţi spun mai mult?

— Că are ochii turcoaz, de exemplu? Şi părul ăla e imposibil să fie natural, murmură.

Dacă nu aş cunoaşte-o, aş zice că e geloasă pe părul ei.

— Kaleb, vreau să-ţi spun ceva.

Când eram mai mic, folosea exact acelaşi ton când mă certa. Este felul ei de a-mi atrage toată atenţia asupra sa.

— Nu o lăsa pe Beverly să plece din viaţa ta, te rog.

— Mamă, de ce spui asta?

— Doar... ascultă-mă, oftează cu greutate. A stat ore întregi alături de tine fără să aștepte nimic în schimb, iar când a intrat în salon... am văzut-o. Cu adevărat. I-am văzut tristeţea sinceră din privire şi hotărârea de a mea face pe mine să mă simt mai bine. Cred că era în stare să-mi promită şi soarele de pe cer dacă mă fac bine. Este exact fata pe care vreau să o ai lângă tine.

— Mamă, ai stat în preajma ei câteva minute, mă încrunt.

— Şi te-am ascultat ore vorbind de ea. Vreau să-mi promiţi că te vei pune pe tine pe primul loc. Fericirea ta.

— Îţi promit.

Ştim amândoi că nu o voi face, dar asta are nevoie să audă. Ea va fi pe primul loc, până în ultimul moment.

— Acum, spune-mi despre planul ăla cu facultatea.

— Ţi-am zis de el de un milion de ori care e planul, chicotesc.

— Mai spune-mi-l o dată, zâmbeşte.

Pentru următoarea oră am trăncănit doar eu, iar ea m-a ascultat, râzând de fiecare dată când îi povesteam despre cât de idioţi sunt unii oameni cu care interacţionează Jackson de-a lungul zilei. Da, de la facultate şi viitorul meu, am ajuns la munca de şofer şi la Jackson.

— Kaleb, îmi spune când nu mai am ce să-i povestesc.

— Da, mamă?

— Te iubesc, puiule.

Zâmbesc şi o sărut pe frunte.

— Şi eu te iubesc.

Respiraţia îi devine regulată şi degetele din jurul mâinii mele îşi slăbesc strânsoarea, ochii i se închid şi îmi amintesc de ce mi-a zis doctorul când am adus-o la spitalul acesta. „Are nevoie de odihnă". Mă ridic de pe pat şi o las să doarmă, oprindu-mă în cadrul uşii când bipuitul aparatului de lângă capul ei se opreşte, apoi se transformă într-un sunet puternic, neîntrerupt şi înfricoşător.

Mama nu mai are puls.