Nouăzeci de secunde

Capitolul 36 - Kaleb

      Beverly bate din picior lângă mine şi stă cu ochii închiși, sprijinită cu capul de perete. Este aici de mai bine de zece ore și nu pare să o deranjeze să mai stea. Când Jackson a plecat de la spital s-a rugat de ea aproape zece minute să meargă acasă cu el. Nici nu a vrut să audă. A rămas aici, lângă mine, fără să-mi mai spună vreun cuvânt sau să... facă ceva. Doar a stat și a așteptat în tăcere alături de mine o veste despre mama.

      Telefonul îmi vibrează în buzunar și îl scot, citind mesajul care apare pe ecran.

      Jonas: Hei, omule! Unde ești? S-a întâmplat ceva?

      Nu i-am spus nimic și nu i-am răspuns la niciun apel sau mesaj din ultimele ore. Mă simt ca o legumă care nu e în stare de nimic. Nici nu conștientizez prea mult din ce este în jurul meu. Nu am gânduri coerente. Mă gândesc la mama într-o mie de feluri și niciunul clar. Mă gândesc la ziua de acum o săptămână, la cum m-a condus până la ușă, gest pe care nu-l mai făcuse de ceva timp. Mă gândesc la cearcănele adânci pe care le avea în ultimul timp.

      Apoi mă gândesc la ea, cum era în toată copilăria mea, frumoasă, veselă și plină de viață. Este atât de greșit să fie așa acum.

      Beverly își strânge brațele în jurul corpului. Cred că începe să i se facă frig. A rămas în uniforma liceului și până acum s-a tot plimbat, sprijinind pereții, dar de când s-a așezat din cauza oboselii i s-a făcut frig. Nu știu dacă tace din ambiție prostească sau chiar vrea să-mi ofere liniștea de care cred că am nevoie, dar cert e că e la fel de amorțită ca și mine.

      Îmi dau jos sacoul negru, rămânând în cămașă și o desprind de scaun, aşezându-l pe umerii săi. Nu are nicio reacție. Cred că a adormit. Nu o mai sprijin de perete, ci îmi trec brațul pe umerii ei, apoi îl las mai jos, până în dreptul cotului, iar ea își sprijină involuntar capul de pieptul meu, respirând regulat. Mă las puțin pe spate ca să stea mai comod și mă bucur de căldura plăcută pe care mi-o oferă trupul ei.

      De după colț îl văd pe Brent venind și mi se încordează toți mușchii din corp. Nu vreau că această canalie de om să o vadă, așa că până ajunge în dreptul nostru îi acopăr chipul cu câteva șuvițe de păr.

      Îl urăsc. Brent este în stare să mânuiască orice punct slab pe care îl găsește la mine, iar Beverly este un punct foarte slab, spre frustrarea mea.

      Nu vreau să o vadă și să-i reţină chipul, apoi să o caute şi să-i facă rău. Brent nu are dreptul să o vadă pe Beverly și punct. Omul ăsta distruge tot ce vede sau atinge. Nu se va apropia de ea.

      Instinctul de a o proteja pe Beverly mă ia și pe mine prin surprindere.

      Când ajunge în dreptul nostru, o strâng mai tare pe Beverly în brațe, înconjurându-i talia cu brațul și mă mai uit o dată la ea, să fiu sigur că are chipul cât se poate de acoperit. Nu rămâne decât să mă rog să doarmă suficient de adânc încât să nu se trezească până nu pleacă.

      — Cum se simte?

      Pot simți o urmă de îngrijorare în vocea lui, dar poate la fel de bine să vină de la teama de a pierde banii mei, nu de la a o pierde pe mama. Lui nu-i pasă de ea. Şi aş face orice că să înceteze să mai pretindă contrariul și să plece din viața ei. Din viața noastră.

      — Nu este încă stabilizată şi abia de mâine putem lua în calcul vizetele în salon, ca să nu o obosim. I-au dat somnifere și calmante, ca să nu simtă durerea.

      Dă din cap și își aruncă o privire spre uşa salonului mamei.

      —Ați schimbat spitalul. Familia ta adoptivă a făcut asta?

      Nu știu dacă e ironic sau doar curios, dar aprob din cap.

      Când și-a primit răspunsul, își aţinteşte privirea pe Beverly, care doarme liniștită pe pieptul meu.

      — E iubita ta?

      Cred că singurul lucru pe care îl avem în comun eu și Brent este cât de ușor trecem de la o relație la alta. Sigur, el e căsătorit și presupus fidel, dar doar nu-s idiot. Nu știu cum se poartă cu amantele lui și nici nu-mi pasă, la fel cum nici el nu știe cum mă port cu cele care stau mai mult sau mai puțin în viața mea. Deci nu îmi pot da seama dacă va înțelege cât de mult ţin la Beverly, dar faptul că pare a fi singura persoană pe care am chemat-o și că doarme la mine în brațe s-ar putea să fie nişte indicii suficient de evidente pentru el. Dumnezeule, sper să nu fie în momentele lui de deșteptăciune și să realizeze. O va pune în pericol pe Beverly. Eu o voi pune în pericol.

      Poate viața mamei alături de el mai e cum mai e, pentru că are multe de obținut de pe urma ei, dar o știu pe Beverly suficient încât să fiu conștient că mai bine ar muri decât să îi ofere lui Brent singurul lucru pe care l-ar putea vrea de la ea, în afară de bani.

      — E măcar majoră? mă întreabă cu un mic rânjet dezgustător pe față. 

      Jigodia!

      — Nu te interesează niciunul dintre răspunsuri.

      Nu am suficientă energie încât să-i fac față acum lui Brent.

      Se încruntă, dar nu cred că de la afirmația mea. A studiat-o mai subtil sau mai evident de când a apărut în fața ei şi singurul lucru care mă oprește să mă ridic și să-l lovesc este Beverly care doarme pe mine și care dacă s-ar trezi, ar sări ca arsă de pe mine, nebăgând de seamă că se va expune celui mai periculos om care poate intra în viața ei.

      Se apropie puțin de noi, cu jumătate de pas, iar eu îmi strâng mai tare brațul în jurul ei. Nu știu dacă mă țin de ea ca să nu mă ridic sau doar încerc să mă calmez, dar ea din fericire nu băgă de seamă și rămâne nemișcată.

      — Părul ei este ciudat. Nu am mai văzut de mult timp pe cineva cu un păr ca al ei.

      Mă îndoiesc că mai există cineva cu un păr ca al ei, mai ales în sfera lui de existenţă, dar tac, doar ca să nu scot o prostie pe gură.

      — Îmi pare cunoscută tipa, murmură ca pentru el, iar privirea îi fuge pe tot corpul ei.

      Gata! Îl omor!

      Cu o clipă înainte să mă ridic, m-am uitat în ochii lui. Nu e nimic pervers în ei. El chiar o caută pe Beverly în amintirile lui, dar asta este imposibil.

      Nu are cum să... o cunoască pe fiica celui mai bun prieten al fostului soț al soției lui. Nu. E imposibil. Brent nu a mai intrat în viața acestor oameni până acum. Aş fi știut. Până să fiu reținut de poliţie, nici nu ştiam ceva despre cel mai bun prieten care e bogat al tatei. E imposibil să Brent să fi știut ceva despre el.

      — Nu ai de unde să o cunoști, dau glas gândurilor mele.

      Se îndepărtează și se mai uită o dată cu curiozitate la ea. Este încă încruntat și nu l-am mai văzut gândind atât de intens, mai ales atât de multe minute în şir.

      — Mda, probabil doar mi se pare. Nu are un păr chiar atât de special, șovăie, apoi se îndreaptă spre lift.

      — Mâine sunt pe șantier toată ziua. La fel și duminică. Voi veni dumincă seara.

      Singurul gest pe care îl fac este să slăbesc puțin strânsoarea brațului meu în jurul taliei ei. Pentru prima dată de când a adormit scoate un sunet ușor, ca un murmur, iar apoi se mişcă, sprijinindu-şi un braț pe mine, cu palma pe inima mea care bate atât de tare încât aproape îmi iese din piept.

       Cred că adorm și eu. Îi mulțumesc lui Beverly pentru asta, pentru că dacă ea nu ar fi fost aici, aş fi fost atât de amorțit față de tot ce se întâmplă în jurul meu încât nu cred că aș mai fi putut nici măcar dormi.