Nouăzeci de secunde

Capitolul 51 - Beverly

Ştiţi fetele alea super drăguţe din liceu care vor să-ţi devină prietene din prima zi? Mda, eu nu.

Nu aveam cine ştie ce aşteptări de la colegi, dar aş fi preferat să mă ignore. În schimb cred că sunt mai analizată decât scheletul ăla strâmb la ora de biologie. Pe bune. E ca şi cum toată lumea ar încerca să afle de ce nu vorbesc de pe vreo parte a corpului meu.

— Nu poate fi atât de rău, exclamă Kaleb.

De când am ieşit din mașină nu m-a lăsat un moment să tac, întrebându-mă despre orice chestie îi trecea prin cap. Până şi dacă îmi place pâinea. Cine întreabă asta ca să facă o conversaţie? Plus că am luat o grămadă de mese împreună, ar trebui să ştie răspunsul.

— Nu e rău. E... deranjant. Nu mă stânjeneşte sau emoţionează, dar aş fi preferat să mă ignore, atâta tot, ridic din umeri.

Îşi trece braţul peste umerii mei, trăgându-mă mai aproape de el şi mă sărută pe obraz.

— Biiine. Îmi pare rău că ţi-a picat Gray la fizică, dar la matematică măcar ai nimerit cum nu se putea mai bine. Şi la restul... mda, la fizică ai cel mai prost. La sport te poţi scuti de la oră la nesfârşit, l-am avut şi eu şi nu cred că am văzut din a zecea o fată la oră.

Râdem amândoi, dar mie mi se pune un nod în gât, pregătindu-mă pentru partea a doua şi cea mai dureroasă a poveştii.

— Oricum nu aş fi putut să-l fac.

Îşi strânge mai tare braţul în jurul meu.

Parcul în care ne aflăm e plin de oameni cu copii sau cu animale, iar mie îmi pare rău că nu am mai pus piciorul în unul de atât de mult timp. Chiar dacă bate vântul, iar eu am rămas în uniforma liceului, mă simt perfect. Aici. Cu Kaleb. Îmi ţine el de cald. După ce am terminat orele azi, în loc să mă ducă acasă aşa cum obişnuia să o facă, a vrut să mergem să ne plimbăm, mai ales pentru că aseară nu am mai mers nicăieri, aşa cum planificasem. Azi dimineaţă a vorbit cu tata să reînceapă lucrul, chiar dacă iniţial voia să îi propună asta în seara asta. După ce tata s-a dat jos din maşină şi noi am pornit spre liceu, mi-a spus că s-a răzgândit în timpul nopţii şi s-a grăbit ca să-l prindă de dimineaţă. Tata normal că a acceptat bucuros.

— Care este... situaţia ta medicală, mai exact?

Îi simt reţinerea din voce, ca şi cum i-ar fi teamă să mă întrebe. Oare îl sperie răspunsul sau posibila mea reacţie?

— Deloc strălucită. În fiecare membru am bucăţi de metal care îmi ţin oasele la locul lor, la mâna asta am mai multe decât am oase, îmi ridic mâna stângă în faţa ochilor, strângând pumnul. Minunea chirurgiei a făcut să se vadă greu ce se află în interiorul meu, dar asta nu înseamnă că eu nu o fac. Am avut puţin noroc pentru că... atunci când Brent mă bătea, îmi strâng buzele, mi-am dus picioarele la piept, ceea ce l-a făcut să le zdrobească pe ele, nu coloana, vertebrele, coastele, bazinul, sau orice altă parte a corpului în care să fie organe vitale. Cred că aşa am reuşit să rămân în viaţă.

Îi aştept reacţia, dar nu are niciuna. Îi văd tristeţea din ochi. Cred că ultimele zile l-au obosit prea mut ca să mai fie în stare de reacţii.

— Şi încă nu ţi-am zis cea mai rea parte a poveştii, murmur.

Se uită îngrozit la mine.

— Cum este posibil să existe ceva mai rău decât ce mi-ai spus deja?

Zâmbesc slab.

— Care e partea cea mai rea?

A pus întrebarea asta cu energia cu care merge cineva la spânzurătoare.

— Ceea ce mi-a luat cu adevărat Brent în acea seară. Ce nu voi reuşi să aduc vreodată din nou la viaţă.

Mă opresc din mers în mijlocul aleii, ştergându-mi lacrimile care deja îmi curg pe obraji.

— Haide, Kaleb mă trage de mână până la o bancă liberă. Brusc, mi s-a făcut frig. Dacă nu poţi să-mi spui...

— Pot, îl întrerup cu voce spartă. Şi vreau. Doar că... eşti prima persoană cu care vorbesc despre asta. Cu care vorbesc în general, mă corectez.

Îmi ia mâinile în ale sale. Nu ştiu dacă ştie, dar tocmai mi-a dat toată puterea de care am nevoie.

— Singurul lucru care m-a legat de mama şi cele mai frumoase amintiri cu ea le am de la... oftez. Asta e mai greu decât credeam, râd scurt. Am fost gimnastă de performanţă. Nu ştiu dacă ai auzit de Fata Morgana. Era porecla mea, zâmbesc, amintindu-mi de ea. Când am participat la prima competiţie, prima etapă eliminatorie a fost un videoclip cu o coregrafie proprie. Mama a ales să o fac pe a mea pe gresia albă şi umedă a sălii unde mă antrenam. Şi din cauza apei de câţiva centimetri adâncime, s-a creat efectul ăla de Fata Morgana în apa de pe jos. Şi, mă rog, am rămas cu porecla asta până la finalul carierei. Gimnastica nu a fost un hobby sau o pasiune, a fost un mod de a trăi. După ce mama a plecat, a fost un mod de supravieţuire. Respiram, mergeam, gândeam, mă mişcam ca o gimnastă. Visul meu era să fiu mai bună decât Nadia Comăneci, cea pe care o consider cea mai bună gimnastă din istorie. Nu ştiu cum să-ţi explic în cuvinte cât de mult iubeam gimnastica. Dar ca să te ajut să înţelegi... nu m-a durut că tata m-a ignorat sau că Audrey îl manevra cum voia ea, sau că Brent e în libertate... nimic din ce mi s-a întâmplat nu m-a durut măcar pe-aproape de cât m-a durut să îmi fie luată gimnastica. Audrey nu doar mi-a distrus familia şi Brent corpul... împreună au reuşit să îmi ia tot ce preţuiam mai mult pe lume şi să cad atât de adânc încât până să apari tu în viaţa mea nu mai puteam vedea calea de ieşire, iar tot ce am simţit pe patul ăla de spit...

Suspinele nu mă lasă să îmi termin propoziţia. Ştiu că nu mai am putere să-i spun mai mult, aşa că îmi las capul pe umărul său, încolăcindu-mi braţele în jurul gâtului. Mă îmbrăţişează şi el la rândul său.

Îmi promit că asta este ultima dată când Kaleb mă ţine în braţe în timp ce plâng pentru tot ceea ce am pierdut.

După câteva secunde îmi dau seama că este imposibil ca asta să fie ultima dată când Kaleb este nevoit să mă consoleze. Încă am multe răni de închis şi doar el mă poate ajuta. Îl trag şi mai aproape de mine, până când îmi lipesc toată partea de sus de a lui, simţind cum mă agăţ cu disperare de singurul colac de salvare pe care îl am.

— Te iubesc, Beverly, îmi şopteşte la ureche.