Nouăzeci de secunde

Capitolul 59 - Beverly

Pixul meu se loveşte de două ori scurt de foaia caietului, apoi rămâne suspendat în aer doar pentru a relua ritmul de la capăt. Explicaţiile domnului Petterson despre opera surorilor Bronte a fost interesantă din prima oră de curs şi cred că este în continuare, dar eu continui să bat în caiet cu pixul cum bătea Kaleb noapte de noapte la uşa mea.

Să fii singur este mai greu decât ai crede. Din afară pare uşor, pentru că eşti... ei bine, singur, deci nimeni nu este cu adevărat suficient de aproape de tine ca să ştie ce simţi cu adevărat. Dar în realitate, cel puţin pentru mine, este un adevărat coşmar.

Şi la propriu şi la figurat. Am avut coşmaruri noapte de noapte. Cred că dacă nu aş avea uniforma perfect spălată şi călcată colegii mei ar crede că vând droguri în timpul nopţii ca să am bani să supravieţuiesc.

Când se sună de ieşire îmi strâng caietul şi cartea de pe masă, simţindu-mi capul corpul cum tremură de oboseală.

— Domnişoară Collins?

Vocea domnului Petterson mă opreşte în prag, iar băiatul din spatele meu se izbeşte de mine, dar trece mai departe fără să-mi arunce vreo privire urâtă. Hm, asta e cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în ultimele zile. Mă duc spre catedră, privindu-l pe durduliul profesor care ocupă scaunul din spatele acesteia. Domnul Petterson cred că este profesorul meu preferat, dar nu pentru că aş fi înnebunită după literatură. El cumva o face astfel încât să-mi placă şi mie. Plus că mustaţa albă este mai pufoasă decât ambele smocuri de păr rămase pe laterale şi arată foarte caraghios. De parcă mereu se pregăteşte să spună o glumă.

— Nu pot să nu observ că ești... retrasă. Mai mult decât de obicei.

Îmi reprim dorinţa de a-mi da ochii peste cap.

Nimeni de la liceu nu mă întreabă ce este cu mine. Nu ştiu dacă se abţin pentru că ştiu că oricum nu vor primi un răspuns sau pentru că îi sperii. Totuşi, îl apreciez pe Petterson pentru interes, chiar dacă nu-mi convine că este îndreptat spre mine.

— Nu te întreb ce ai. E clar că eşti o adolescentă... interesantă.

Nu pot să cred că am reuşit să intimidez până şi un profesor. Îi văd ezitarea din priviri când încearcă să mă caracterizeze, de parcă se teme că o să încep să urlu la el. Nu ştiu de ce toţi, dar toţi din liceu se tem că dacă se uită la mine prea mult voi exploda şi voi ţipa cât să recuperez toată perioada în care nu vorbesc.

Nu am nimic să le spun. Şi nu am niciun motiv să explodez. Sunt bine.

— Dacă nu vrei să faci nimic în legătură cu starea în care eşti, n-ai decât. Dar o să-i îndepărtezi pe toţi cei din jurul tău.

Aprob lent din cap şi ies din sala de clasă, chiar dacă știu că mai voia să-mi spună ceva. Și am un singur gând în cap.

Sunt bine.

***

Până la sfârşitul zilei nu a mai încercat nimeni să îmi dea sfaturi sau să mă înţeleagă. Însă când ies pe uşile şcolii şi văd cine aşteaptă sprijinit de perete la doar câţiva paşi de mine mă întreb dacă teama celor din jurul meu cum că aş exploda nu e oarecum justificată. Poate chiar voi exploda.

Neah, nu cred. Nu am suficientă energie. N-am mai dormit de trei nopţi cum trebuie şi ştiu că mă mai aşteaptă multe.

Merg mai departe, fără să-l bag în seamă pe Dorian până nu-mi strigă numele şi îl văd alergând în urma mea.