Nouăzeci de secunde

Capitolul 23 - Beverly

      Le-a văzut.

      A văzut tot.

      Mă simt de parcă nu am pe mine nici măcar acest costum de baie.

      Prima dată când am fost pusă în faţa unei oglinzi, după acea zi, m-am speriat. M-am îngrozit de persoana care era în oglindă. Am crezut că e o greşeală. Dar eu eram. Se mişca la fel ca mine. Când m-am uitat la mine din nou, aveam semne unde avea şi fata din oglindă.

      Am stat în spital mult timp. Dosarul de la capătul patului era atât de gros... Aveam leziuni la cap, la membre, la coaste, la stern, până și la falange... luni de zile, asta am fost, o sumă de leziuni. Tot corpul meu era o leziune. O durere. Doctorii vorbeau pe hol despre cât de gravă este starea mea. Se minunau de cât de distrusă puteam fi.

      Şi când doctorul tău spune că eşti distrusă, ai tendinţa să spui şi tu. Amândoi am avut dreptate.

      Operaţiile au lăsat în urma lor cicatrici, care vor rămâne mereu pe pielea mea. Aici. Să-mi amintească de tot. La fel ca peretele dintre living şi bucătărie.

      Kaleb nu s-a speriat de semne. Sau dacă a făcut-o, a ştiut să ascundă asta şi să ignore. Şi apreciez asta. Câţi adolescenţi nu ar fi căscat ochii în locul lui şi ar fi început să se holbeze?

      Buzele lui îmi ating obrazul. Ochii îi sunt închişi. Cred. Şi ai mei sunt închişi. Dar ştiu orice mişcare face. Sunt conştientă de fiecare atingere. Foarte conştientă. Mult prea conştientă.

      Faptul că stau în braţele lui spune multe despre nesiguranţa mea. Am cunoscut şi eu un băiat şi, încet încet, toată existenţa mea începe să se înfăşoare în jurul lui, iar eu nu ştiu ce să fac ca să o opresc.

      Vreau să cred că el este cel bun, nu că eu sunt cea fraieră. Am văzut în filme cât de rău poate durea o astfel de prostie.

      — La orice te-ai gândi, încetează. Te încordezi mai mult în fiecare secundă care trece.

      Ok, are dreptate. Îmi simt muşchii cum se contractă. Îmi deschid ochii.

      — Nu ştiu de unde ai cicatrici, îmi spune, uitându-se la mine.

      Ochii lui sunt... nici nu am cuvinte. Îl pot citi. Mă lasă să-l citesc? Pupilele îi sunt încercuite de nişte cercuri mari, de un albastru închis absolut ameţitor. Nici măcar oamenii cu lentile de contact nu cred că pot avea nuanţa asta.

      — Dar nu trebuie să te ruşinezi de ele, continuă.

      — Sunt urâte, murmur. Nu-mi plac.

      Nu mi-au plăcut niciodată. Le-am urât din tot sufletul. Le urăsc.

     C— Sunt o parte din tine. Te fac să fii cine eşti azi.

      Nu ştiu dacă e un compliment.

      — Ai dus o luptă, asta e clar, zâmbeşte. Şi ai supravieţuit.

      Îşi ridică unul dintre braţele care mă înconjoară şi îmi dă o parte din păr peste umăr.

      Aşa, o altă cicatrice rămâne descoperită. Cea de pe omoplat. Singura dintre cele urâte care se vede de costum.

      — Ele sunt dovada.

      Pe aceea o ştiu pe de rost. Este mare cât degetul meu arătător şi încă puţin, la fel de lată ca o unghie, albă. Este reliefată. În jurul ei, pielea stă foarte puţin adunată.

      Îşi trece degetul arătător peste ea.

      Şi atunci, exact atunci, simt cum ceva în mine se rupe. Când îi simt degetele pe unul dintre „dovezile supravieţuirii mele" îmi pierd ultima urmă de control.

      Şi îl sărut.

      Bine, practic, doar îmi lipesc buzele de ale lui.

      Într-o bătaie de inimă, îmi pun mâna pe obrazul sau, lăsându-mi buzele peste ale lui. Îi simt fiecare muşchi din zona maxilarului înţepenind. Braţul îi înţepeneşte pe spatele meu, celălalt la fel.

      Şi inima mea înţepeneşte.

      Apoi, totul se pune în mişcare.

      Buzele lui le apasă pe ale mele şi mi le mușcă, trecându-şi limba peste marginea lor. Nu ştiu ce ar trebui să fac acum, aşa că mă las moale în braţele lui, sprijinindu-mă de el.

      Dându-i tot.

      Iar el primeşte.

      Mă strânge mai tare şi îşi întoarce toată partea de sus a corpului spre mine. Îmi deschid buzele cu timiditate, iar el îşi lăsă capul într-o parte, apucându-mă de ceafă. Îmi muşcă buza de sus, apoi pe cea de jos.

      Gândul mă face să râd, dar limba îi rămâne în gură.

      Probabil că lipsa mea de experienţă este atât de evidentă, încât a renunţat să mă sărute în acel fel.

      Dar mă mulţumesc şi cu asta.

      Se desprinde abia când rămânem amândoi fără aer.

      Şi realizez, cu stupoare, că eu chiar am făcut asta. L-am sărutat. Cu aceeaşi stupoare realizez că el m-a sărutat înapoi. Până şi eu ştiu că asta trebuie să însemne ceva.

      — Acum mă bucur atât de mult că nu suntem la un geam distanţă de tatăl tău, şopteşte.

      Râd.

      — De-asta m-ai adus aici? îl întreb, îndepărtându-mă puţin.

      Nu sunt supărată pe el. Eu l-am sărutat. Nu m-a obligat să fac nimic. Vreau să-i privesc chipul incredibil de frumos. Şi buzele pe care le-am sărutat cu puţin timp în urmă.

      Zâmbeşte, şi se apleacă spre mine, mângâindu-mi buzele cu ale sale.

      — Te-am adus aici ca să putem vorbi.