Nouăzeci de secunde

Capitolul 12 - Kaleb

       Aveam banii necesari în buzunar, iar pentru asta trebuia să-i sărut şi picioarele lui Beverly. Când mi-a cerut să o las undeva, nu mă aşteptam să mă roage să o las în centrul vechi. Mai ales că e închis. Ştiam că trebuie să o cert şi să-i spun că este periculos, dar mai ştiam şi că tot cum ar fi vrut ar fi făcut, iar eu doar aş fi pierdut timpul.

       Sau poate chiar ar fi făcut cum i-am zis. Habar n-am. E imprevizibilă. În plus, orice loc din oraş e periculos la ora asta. Poate ar fi trebuit să o iau cu mine pe pistă. În maşina mea de acolo ar fi fost în siguranţă.

      Dar după ar fi văzut-o şi alţii. Şi n-ar mai fi fost în siguranţă. Pentru propria mea linişte sufletească, o să zic că am făcut ceea ce trebuia, chiar dacă ştiu că e o minciună.

      Cât timp o aşteptam să fie gata, mi-am dat seama că Jackson nu are decât o maşină, cu care era el plecat la ora aia. Nu ştiu unde putea să fie în toiul nopţii, mai ales că şi-a luat şi nevasta şi fiica mai mică. Începe să nu mă mai surprindă ca Beverly nu era cu ei. În casa asta parcă ar locui familia Collins şi Beverly. Şi nu vreau să cred că Jackson ar fi atât de rău încât să-şi ignore propria fiică doar pentru că nu e făcută cu Audrey.

      Da, da, sunt la curent cu toată situaţia familiei deja. Şi da, am dreptul şi să-i critic. Aham.

      Oricum, în acest moment o aştept pe Beverly să apară şi mă rog la Dumnezeu să apară şi să nu fi fost ucisă pe undeva. În timpul cursei m-am gândit doar la ea. Parcă acceleram motorul ca să ajung mai repede să o iau, nu ca să câștig cursa. Ceea ce a fost naşpa, pentru că trebuia să concentrez pe un traseu nou. După ce poliţia a închis vechea pistă, s-au mutat toţi în cealaltă parte a oraşului. Jonas mi-a dat adresa cu câteva ore în urmă şi mi-a zis că maşina mea e tot acolo. În noaptea în care poliţia a fost acolo, i-am împrumutat maşina lui Matt, care plecase cu câteva minute în urmă. Voia să concureze, apoi a intervenit ceva şi îmi ceruse să plece cu ea. Deci da, maşina mea de curse este, printr-un noroc chior, încă în posesia mea.

      Nu ştiu ce aş fi făcut dacă nu mai era.

      Trupul zvelt al lui Beverly se trânteşte în taxi, iar eu îi fac semn şoferului să pornim. Ce ar trebui să spun acum? Mă gândesc că dacă tot a stat atâtea ore singură pe o stradă abandonată, măcar să ştie că a avut un rost.

      O ating pe umăr şi îi captez atenţia, iar ochii tulburător de turcoaz se întorc spre mine, privindu-mă. Îmi duc mâna la buzunarul interior al jacketei de piele, scoţând marginea banilor suficient cât să o vadă. Îşi saltă sprâncenele şi zâmbeşte scurt, ca mai apoi să se întoarcă spre geam.

      Nici nu aşteptam o reacţie mai vizibilă.

      Când ajungem acasă, se duce direct în bucătărie. Acum e ocazia să vorbim. Adică să vorbesc, iar ea să asculte.

      O urmez, aşezându-mă pe unul dintre scaunele de la masa de patru persoane, unde cred că mănâncă angajații. Tac, până când se aşază şi ea cu o ciocolată mare şi caldă în faţă. Deci îi place să bea chestii calde noaptea. Notat.

      S-a prins că vreau să vorbesc cu ea.

      — Mulţumesc pentru seara asta, încep.

      Ia o gură de ciocolată, apoi se uită la mine, aşteptând să continui.

      — Ţi-am spus, îţi rămân dator. Am obţinut banii. Mă voi duce peste câteva ore la spital şi îi voi spune doctorului să îi facă analizele.

       Ea aprobă din cap, cu un micuț zâmbet pe chip.

      Mă bate gândul să o întreb ce a făcut cât am concurat, dar mă opresc la timp. Nu mi-ar răspunde.

      Se ridică de pe scaun şi pune cana în chiuvetă, în timp ce mă ridic şi eu. Ca să iasă din bucătărie trebuie să treacă pe lângă mine. Se îndreaptă spre uşă şi în timp ce mă pregăteam să mă uit după ea cum pleacă, simt o greutate căzând peste mine. Îmi ia câteva clipe să realizez că acea greutate este chiar Beverly, iar când o fac, o apuc de braţe şi o stabilizez pe picioare, dar nu îi dau drumul.

      Nu ştiu cât timp trece. Toată partea de sus a corpului i se presează de partea mea de sus a corpului. Ochii îi sunt măriți de uimire şi lipiți de privirea mea. Îmi blestem tricoul pentru că mă împiedică să-i simt respirația pe piele. Ochii îi sunt rotunzi, mari, perfecţi. Genele îi sunt lungi şi arcuite. Dese. Sprâncenele sunt de un maro deschis. Chipul îi este alb şi... perfect. Adolescența a fost prietenoasă cu ea. Este prima oară când o pot analiza atât de minuțios. Şi profit. Îi memorez toate trăsăturile. Probabil în timpul nopţii voi regreta momentul acesta, dar puţin îmi pasă acum.

      Îi simt inima bătând în pieptul ei pe pieptul meu. Sau poate este inima mea care bate pe pieptul ei. 

      Îi simt braţele fragile sub pielea mâinilor mele. Iar buzele îmi devin brusc foarte uscate. Ochii mei, din proprie voință, cad pe buzele ei. Sunt trandafirii. Nu sunt date cu nimic.

      N-am mai văzut o fată fără machiaj din clasa a zecea.

      Îşi umezește buzele, iar eu sunt la un pas să explodez. Dorinţa de a o săruta pune stăpânire pe fiecare muşchi, iar eu nu ştiu cât mă voi mai putea abţine dacă ea rămâne atât de aproape de mine.