Nouăzeci de secunde

Capitolul 50 - Kaleb

      Kacey este singurul lucru frumos pe care Brent l-a făcut în viaţa lui.

      Să iei cina cu familia Collins când Jackson şi Audrey nu sunt acasă e echivalent cu a merge într-un parc de distracţii, totul datorită lui Kacey. Am mâncat trei sferturi din tort, în bucătărie. Nu ştiu cine e atât de strict în legătură cu mesele din casă şi că ele trebuie luate în salon, la masa aceea super scumpă şi solidă. E mult mai plăcut să le iei la blatul din bucătărie, unde Kacey nu se poate aşeza singură pe scaunele înalte şi trebuie să o ridice cineva. De data asta, a ales să mă folosească pe mine ca şi scaun. Mi-am dorit de câteva ori să mă folosească cealaltă domnişoară Collins ca şi scaun.

      Dar m-am mulţumit şi cu Kacey.

      Acum, după ce sferturile acelea de tort cu ciocolată ne-au umflat pe toţi patru, ne-am sprijinit fiecare de ce am putut. Beverly a mâncat partea ei de tort pe blat, lăsându-şi spatele pe faianţa bucătăriei, iar Agatha şi-a mâncat partea stând pe unul din puţinele scaune cu spătar şi cu o înălţime normală din bucătărie.

      Sau, mă rog, şi-a testat în mod constant creaţia, cum susţine ea. Credea că o să i se strice gustul cu cât se întăreşte crema de deasupra şi a vrut să-şi testeze teoria. După vreo patru sute de îmbucături... sau teste, şi-a dat seama că tortul va avea mereu acelaşi gust.

      Pe de altă parte, Kacey cred că a ajuns la concluzia că sunt cel mai comod loc din toată casa şi nu vrea să se mai dea jos de pe mine. Abia aştept să o fac şi pe soră-sa să creadă acelaşi lucru. Dar până atunci, o să o privesc în continuare pe Kacey cum se sprijină adormită cu capul de pieptul meu, în ciuda ciocolatei din stomacul său. Ea a mâncat cel mai puţin, dar suficient cât să-i dea energie. Oare la ea funcţionează invers ciocolata?

      Beverly nu a vorbit deloc, dar a zâmbit fără oprire, ceea ce cumva a reuşit să mă bucure mai mult decât ar fi trebuit. Nu ştiu cum aş reacţiona dacă Beverly ar începe să vorbească şi cu ceilalţi, am pierde ceva foarte special în acel moment. M-am obişnuit cu ideea că ea vorbeşte doar cu mine, chiar dacă nu a făcut-o atât de mult.

      Şi totuşi, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât devin mai liniştit. Beverly va vorbi într-o zi, o ştiu, mă voi asigura de asta, iar în acea zi ceea ce vom avea noi va fi atât de puternic, încât orice am pierde din acel întreg va rămâne suficient cât să fim fericiţi o viaţă întreagă.

      — Kaleb, murmură cu voce stinsă Kacey. Mă uit în jos la ea şi îmi încolăcesc mai bine braţul în jurul ei, pentru că greutatea care nu e pe pieptul meu e pe el şi stă la o înălţime prea mare ca să-mi asum riscul să nu o ţin ca legată de mine.

      — Da, puştoaico?

      — Am devenit obosită.

      Zâmbesc. M-am obişnuit cu confuziile ei legate de limbă.

      — Adică îţi este somn?

      — Nu-s la fel? îşi ridică privirea spre mine.

      — Nu. Nimeni nu spune că „a devenit" obosit, ci că „este" obosit. Se uită nedumerită la mine. Hai că vorbim la anu' despre asta, acum te bag în pat.

      — Copii, domnul şi domnişoara Collins trebuie să se întoarcă de acum, duceţi-vă sus şi culcaţi-vă pentru că e târziu. Strâng eu aici. Ascund şi tortul şi îl terminăm mâine.

      Nu ştiu dacă Agatha voia să sune optimistă sau autoritară, dar ştiu că atunci când a zis „strâng eu aici" avea vocea la fel de dezamăgită ca cineva care se condamnă la moarte.