Nouăzeci de secunde

Capitolul 28 - Kaleb

Sărăcia a fost ceva ce mi-a mâncat sufletul întreaga viaţă. Chiar şi după ce am început să fac bani din curse, sărăcia a continuat să mă urmărească. Am început povestea cu cursele de la cincisprezece ani, de când nici măcar nu aveam carnet. Dar Dorian, fratele mai mare al celui mai bun prieten, m-a lăsat să-i conduc rabla. Era o maşină incredibil de veche şi de tunată, pe care el o iubea aproape la fel de mult cât îşi iubea biluţele. Pe maşina aceea am învăţat să conduc şi când am ajuns pe pistă, am ajuns rapid printre cei mai bun. În câteva luni am ajuns cel mai bun. Trebuia să învăţ traseul. Atât.

Dacă nu aş fi ajuns cel mai bun, mama nu ar fi avut suficienţi bani pentru a-şi lua medicamentele pentru pneumonia pe care a fost nevoită să o înfrunte când aveam şaptesprezece ani. Cu puţin timp înainte să mă apuc de condus, a intrat Brent în viaţa noastră. Poate nu ar fi rămas pe lângă noi dacă nu ar fi văzut că sunt o sursă respectabilă de bani. Poate multe lucruri ar fi stat diferit dacă nu aş fi luat acele decizii în acea perioadă.

— Eşti tensionat, murmură Beverly, care stă cu capul pe pieptul meu, degetele său desenând mici cerculeţe pe pielea mea, aproape de claviculă, imediat înainte de începerea materialului tricoului.

Urăsc minciunile şi secretele, aşa că mi-am jurat mie să nu o mint pe Beverly şi să nu-i ascund nimic. Nu merită să îi fac rău. E prea fragilă. I-am spus despre Audrey, chiar dacă am fost nevoit să revăd cu ochii minţii acele momente de pe iaht. Îmi e... ruşine. Poate am făcut ceva să o fac pe Audrey să creadă că aş fi de acord cu aşa ceva. Iar asta mă scârbeşte chiar mai tare decât ce a făcut ea.

— Mă gândeam la Jackson, zic într-un final.

      O simt pe Beverly expirând. Nu ştiu de ce nu am fost surprins când Beverly a reacţionat cât se poate de normal la ce a făcut Audrey. Nu a început să ţipe că familia ei se distruge şi că tatăl ei va suferi, nici măcar nu a luat în calcul posibilitatea să-i spună ceva lui Jackson. A reacţionat exact aşa cum mă aşteptam s-o facă. Calm. Rece. Calculat. Fără să-i scape ceva în plus. Ea ştie ce poate face Audrey şi nu pot decât să mă întreb de ce alege să tacă când poate schimba ceva. Ar putea să o izgonească pe târfa aia din viaţa lor. De ce nu o face? Nu se poate să fie doar Kacey la mijloc. Înţeleg că Beverly ține la ea, dar nu cred că preferă să aleagă fericirea lui Kacey în ciuda lui Jackson şi a încrederii lui.

— Vrei să-i povesteşti ce s-a întâmplat?

— Tu vrei?

— Nu ştiu, ezită.

— De ce?

— Pentru că Audrey e... mereu a fost aşa. Şi cu toate astea, l-a făcut fericit pe tata. Şi nu sunt convinsă în totalitate că el nu ştie tot ce face ea pe la spatele lui.

— Jackson nu ar ţine-o pe Audrey cu un inel de mii de dolari pe deget dacă ar ştii ce face, mă trezesc vorbind.

— De unde ştii? îşi ridică capul de pe pieptul meu.

Îmi strâng buzele. Nu ştiu ce ar face Jackson. Pot doar spera.

— De când sunt căsătoriţi?

— De când Kacey avea două luni.

— Crezi că e o coincidenţă? Să se fi căsătorit din cauza sarcinii?

Beverly înţepeneşte instantaneu. Degetele ei nu mai fac cerculeţe pe pieptul meu. Se ridică şi se foieşte, până se sprijină cu spatele de peretele de care este lipită partea laterală a patului. Îi pot vedea rotiţele învârtindu-se cu rapiditate.

La fel de rapid cum cresc şi sentimentele mele pentru ea. Totul este o nebunie. Sunt nou în casa asta. Şi nu, nu sunt deloc fraier. Îmi dau seama că viaţa lui Beverly începe să se rotească în jurul meu, dovada cea mai bună fiind faptul că vorbeşte cu mine. Doar cu mine. Iar mie, ca unui egoist nenorocit ce sunt, îmi place asta. Îmi place că Beverly simte nevoia să vorbească cu mine şi să-şi încalce acel ciudat jurământ al tăcerii. E sensibilă. Foarte sensibilă. Nu trebuie decât să îi ofer toată iub... atenţia cu care nu am ştiut ce să fac până acum. Ştiu că nu mi-ar călca-o în picioare. E prea inocentă pentru a-mi face rău mie sau oricui altcuiva.

Dar încruntătura de pe chipul ei se adânceşte. Genunchii i se ridică la nivelul bărbiei şi îşi strânge mâinile într-un pumn. Nu-i place, orice ar fi acel lucru care îi trece prin cap.

— Audrey nu-l iubeşte pe tata, concluzionează ea. Nu vrea decât banii din contul lui. A fost o ţintă preferabilă pentru ea. Arată bine, are bani, era deja divorţat, tot ceea ce o încurcă sunt eu. Doar eu stau între ea şi controlul absolut asupra averii.

— Ce vrei să spui?

— Eu sunt moştenitoarea majoritară a averii tatei. Dacă el ar muri mâine, conform testamentului, peste nouăzeci şi cinci la sută din orice cont existent pe numele lui îmi va fi transferat mie. Peste o lună împlinesc optsprezece ani. Eu iau totul. Până şi casa asta.

— Unde vrei să ajungi cu asta?

— Kaleb, eu nu vorbesc. Eu sunt singura ameninţare. Sau am fost, până azi, pentru că de-acum te va vedea și pe tine ca pe un pericol. Dacă eu vorbesc şi îi spun tatei ce ştiu, toate conversaţiile oribile purtate cu prietenele ei și nu numai, ar da-o afară din casă. A văzut că noi doi suntem apropiaţi, am petrecut ore bune la piscina aia şi la micul dejun ne privim. Ea crede că tu mă vei face să vorbesc. A vrut să te îndepărteze de mine apropiindu-se de tine. Acum suntem doi împotriva ei, oficial. Amândoi ştim ce face prin alte paturi.

— Vrei să spui că va încerca să îmi facă şi mie rău? Asta e ridicol. Nu are nicio putere asupra mea.

— Are asupra tatei. Uite, chiar nu ştiu cum să-ţi zic. Ezită. Ar trebui să înceteze orice se întâmplă între noi.

Sunt în picioare în mai puţin de o clipă. Nu am destulă autoritate întins în pat.

— Tu eşti nebună? Cum mama dracului am ajuns să discutăm despre despărţirea noastă?

— Nu suntem împreună.

Din nou. Calm. Rece. Calculat. La dracu'. Nu foloseşte ea tonul ăla cu mine.

— Ne-am sărutat! Mâine ieşim în oraş!

— Chiar eşti gata să sacrifici tot ceea ce îţi poate oferi tata ca să fi împreună cu mine?

Întrebarea ei mă opreşte brusc din orice avânt mi-a dat puterea să vorbesc.

— Nu eşti! Nu risca viitorul tău pentru ceva cu mine.

— Nu ştii despre ce vorbeşti, murmur

— Asta e problema. Ştiu. Mai bine decât tine. Eşti duşmanul lui Audrey acum. Vrei să număr pe degete zilele de care are nevoie ca să îl convingă pe tata că eşti periculos pentru noi?

— Şi asta e decizia ta? Să fugi?

Fiecare muşchi din corp urlă de furie, dar nu pot ţipa la ea. O voi speria. Poate are dreptate. Faza e că nu-mi pasă cât negrul sub unghie de Audrey. Şi nici de ce poate face.

Îmi pasă însă de mama. De promisiunea făcută faţă de ea şi de posibilitatea unui viitor mai bun, pentru care nu trebuie să-mi risc viaţa la volan. Chiar sunt gata să risc toate astea pentru o fată pe care abia o cunosc? Şi care nu vorbeşte? Care poate nu va lupta niciodată pentru noi. Acum nu o face. Poate nici nu o va face vreodată. Mă pot sacrifica pe mine pentru ea?

Mă înfurii ca nu am răspuns la întrebările astea. Deschid uşa şi ies, trântind-o în urma mea. Abia când ajung în camera mea îmi dau seama cu uşurare că nu era nimeni pe hol.

Ştiu că voi regreta că am plecat. Fiecare celulă din inimă îmi spune că trebuie să mă întorc la ea.