Nouăzeci de secunde

Capitolul 65 - Beverly

— Cum a fost la serviciu?

Vocea curioasă a lui Audrey sparge liniştea de la masă. După ce Kacey a terminat de povestit despre ziua ei de la grădiniţă, toată lumea a tăcut.

— Totul a fost în regulă. Peste câteva zile mai termin un caz, spune tata, cu o urmă de mândrie.

Îmi ridic pentru câteva clipe privirea spre ei şi o văd pe Audrey zâmbindu-i cald. Mă întreb cât din acel zâmbet este o minciună. Îmi las privirea în jos şi mă uit la farfuria goală din faţa mea.

Mesele din familia asta sunt... monotone. Mereu au fost aşa. Poate Kacey nu ştie adevărul, poate tata sau Audrey nu-l ştiu, dar eu îl ştiu. E o linişte aparentă. Înainte să aflu ce mi s-a întâmplat, nu erau așa. Când Audrey se pregătea să nască, tata de nuntă, iar eu... ei bine, eu nu eram bine, dar ei erau, iar mie asta îmi era de ajuns. Mă simțeam ca într-o familie. Ei doi, la masă, făcând planuri, iar eu ascultându-i a fost cel mai apropiat lucru pe care l-am avut de o familie. Când trăiam cu acel tip de inocență încât așteptam ca balonul care mi-a scăpat printre degete să se întoarcă. Am trăit acea minciună care, într-un fel, atunci mi-a dat putere să merg mai departe. Dar am ieșit brutal din ea. Ei încă nu au făcut asta.

Audrey este stresată. S-a uitat în direcţia uşii de la intrare de mii de ori, chiar dacă nu poate vedea dacă intră cineva pe ea. Îl aşteaptă pe Kaleb. E panicată pentru că nu ştie unde este. L-a lăsat pe tata acasă după muncă şi a plecat să ia lucrurile mamei sale din casa în care a copilărit. Dar Audrey nu ştie asta. Doar eu ştiu asta, pentru că azi l-am auzit vorbind la telefon cu Jonas cât mă aştepta să ies de la ore. Coborâse din maşină şi era cu spatele la mine... recunosc, nu m-am putut abţine să nu ascult sfârşitul conversaţiei.

Nu ştiu de ce Audrey este atât de speriată de Kaleb. Sincer, nu credeam că îl va lua în seamă când a ameninţat-o. M-aş fi aşteptat să facă ceva împotriva lui, sau a mea, dar nu. Este cu adevărat panicată. Şi nici măcar nu poate ascunde asta.

Ea este cea mai bună dovadă că lucrurile nu sunt monotone de fapt, cum este cina asta. Familia aceasta nu este monotonă. Familia aceasta este cea mai bună exemplificare a secundelor dinainte de dezastru. Când mă uit la Audrey îmi amintesc cât de aproape suntem de o implozie totală. Şi mă doare că am un rol atât de important în asta.

Așa sunt toate familiile, cred. Își etalează perfecțiunea în așteptarea dezastrului catastrofal.

Mă ridic de la masă şi urc în camera mea, uitându-mă de câteva ori cu regret la tatăl meu. Nu ştiu ce să fac în legătură cu el.

Până să aflu că Brent este atât de aproape de mine nu m-am gândit să fac ceva. Poate, dacă nu aş fi aflat, nu m-aş fi gândit niciodată la asta, însă acum... acum totul este schimbat.

Închid uşa în urma mea şi aprind lumina, iar silueta de pe pat mă face să tresar.

— Aşa urât sunt? murmură Kaleb, cu braţul pe ochi, deranjat de lumina bruscă care a cuprins încăperea.

— Ce cauţi aici? strig în şoaptă, dar îmi dau repede seama că nu are cine să mă audă. Şi cum Dumnezeu ai intrat?

— Când Kacey trăncănea de colega ei cu păpuşa care creşte nu a mai fost nimeni atent la uşă. Aparent. După am urcat pe scări.

Mda. E clar. E beat. Şi în patul meu.

Văd ecranul telefonului luminându-se de pe noptieră şi numele lui Dorian apare pe el. De când mi-a trimis mesajul acela legat de uniformă, mi-a tot scris. Ieri i-am şi răspuns. De atunci nu mă mai lasă în pace. Pe de-o parte e enervant, dar într-un fel îmi place.

— De ce ai băut? Şi ai condus beat până acasă?

Mă duc la birou şi îmi pun caietele de care am nevoie mâine la şcoală în ghiozdan, aşteptând un răspuns din partea lui. S-a întins pe aproape tot patul, lăsând doar o mică fâșie la dispoziţie şi pentru mine. Ultimele nopţi au fost la fel de grele pentru mine. Acum trei seri, Kaleb a dormit cu mine şi am avut parte de câteva ore de somn liniştit. Fără el... nu am mai avut parte de asta.

Aşa că dacă el vrea să doarmă aici, nu mă voi opune.

— Nu pune întrebări la care nu vrei răspunsuri.

Mă întind pe fâşia mea, fără să mă mai schimb în pijamale. Oricum hainele astea sunt comode. Mă întorc cu totul spre el, dar nu are nicio reacţie când îmi simte greutatea pe saltea. Nu s-a mişcat de când am intrat în cameră. Nici sacoul costumului nu şi l-a dat jos. Bine că a renunţat la bocanci.

— Are legătură cu mama ta, nu-i aşa?

Când nu primesc niciun răspuns, îmi fac curaj să continui.

— Nu e bine ceea ce faci.

— Am încercat să o urăsc, spune după câteva minute. Am încercat să procedez ca tine. Dar nu pot. Nu după ziua de azi, cel puţin.

Mă încrunt nedumerită, chiar dacă nu mă poate vedea.

— Urăsc că lumea a mers mai departe. Că nu le pasă că ea e moartă. Merită mai mult. Urăsc până şi soarele care răsare pe cer zi de zi, cum o făcea şi când ea era în viaţă. Răsare ca şi cum nu s-a întâmplat nimic.

— Lumea mereu va merge mai departe. Suntem oameni. Asta e ce facem. La asta ne pricepem.

— Nu e corect.

— Tu poţi face asta, ştii? Îţi poţi opri lumea pentru o zi şi să suferi pentru ea.

— Nu pot. Dacă o voi face... nu ştiu. Nu pot. Doar... nu pot.

— Nu e vorba de ce poţi sau nu poţi. E vorba de ce merită mama ta.

Tace. Tac şi eu. Încerc să închid ochii şi să adorm, dar nu pot. Kaleb este lângă mine şi este trist. Iar eu mă simt al naibii de vinovată.

— Ştii, încep să vorbesc, nu te urăsc. Nu te învinuiesc.

Îmi ţin ochii închişi. Nu vreau să ştiu dacă mă vede sau nu. Dacă aş şti că mă vede, că se uită la mine, m-aş opri din vorbit.

— Cu Dorian totul este uşor. Nu mă stresez dacă nu îmi scrie, nu mă întristez, nu mă afectează nimic din ce face el. De ieri mă invită la o întâlnire, iar eu mă gândesc să accept. Ştii de ce? Pentru că nu eşti tu. El nu mă poate răni. Tu poţi. El nu este în inima mea, este prea departe de ea ca să mă poată răni. Tu... tu eşti acolo. În ea. În jurul ei. În fiecare celulă a ei. Tu o poţi distruge. Poţi distruge ce a mai rămas din ea şi... şi ştiu că nu voi face faţă la asta. Dacă tu distrugi ce am reușit să repar din ea, eu nu voi mai avea puterea să-i găsesc rămășițele și să i le pun din nou laolaltă. Tu mă poţi face fericită, dar eşti singura persoană care poate distruge echilibrul fragil ce am reuşit să-l găsesc în ultimii ani. Dorian nu are putere asupra mea, iar asta mă face să mă simt în siguranţă.

Îmi şterg lacrima care mi-a curs pe obraz.

— Îmi pare rău că nu-i pot îndeplini dorinţa mamei tale şi să rămân alături de tine ca să umplu golul lăsat de ea, şoptesc.

Nu ştiu dacă m-a auzit, dar eu aveam nevoie să-i spun lucrurile astea. Chiar dacă el nu le va şti niciodată, aveam nevoie să i le spun. Trebuia.

La un moment dat, în timpul nopţii, am simţit cum mă ia în braţe. Iar dimineaţa, când m-am trezit odihnită, am găsit locul de lângă mine gol. Dar căldura lui rămăsese. Şi parfumul. Și ființa lui. Strecurată în a mea prin toate crăpăturile.