Nouăzeci de secunde

Capitolul 64 - Kaleb

— Tot nu înţeleg de ce vrei să păstrezi casa asta.

Jeremy, când are o curiozitate, şi-o exprimă. Şi încă o dată. Şi încă o dată. Şi din nou. Şi iar. E aşa pisălog.

— Adică, pricepeam dacă ai fi avut amintiri frumoase aici, dar aş...

Privirea mea urâtă îl face să se oprească din vorbit, lăsându-mă să semnez liniştit la sfârşitul fiecărei pagini din contractul de vânzare-cumpărare al casei. Are dreptate, însă. Dacă aş fi avut altă idee cum să-l ţin pe Brent lângă mine, ceea ce e chiar ironic, aş fi luat lucrurile mamei din casa asta şi aş fi plecat la Jackson fără să mă uit de două ori.

Jackson. Care nu are nicio idee despre ce fac eu aici. O să-i spun într-o zi. Curând.

— Băiete, zi-mi sincer. De ce vrei casa asta?

Ochii încadraţi de riduri se uită la mine, studiindu-mă. Eu şi Jeremy nu am fost apropiaţi niciodată, chiar dacă locuiesc în casa lui de când mă ştiu. Şi, cu toate astea, ştie o bună parte din lucrurile care se întâmplau aici. Fie că era tata de vină, sau Brent, a ştiut. I-a fost milă de mine şi mama şi ne-a lăsat să stăm fără să-i plătim toată chiria sau chiar nimic. Nu s-a întâmplat des să ajungem în această situaţie, iar de fiecare dată i-am returnat banii. Dar câţi oameni ar fi fost dispuşi să facă asta, în loc să ne dea afară din casă?

Până să încep eu să particip la curse, situaţia financiară a mea şi a mamei a fost aproape dezastruoasă. Din cauza tatei, care a lăsat-o însărcinată cu mine, nu a apucat să termine liceul, iar familia ei a renegat-o. Nu a putut să-şi ia o slujbă bună, trăind cu banii de pe o zi pe alta. Iar tata... el nu a făcut altceva decât să înrăutăţească situaţia. Nu ştiu dacă era un om bun. Mama nu mi-a zis niciodată că era rău, dar nici de Brent nu mi-a spus că era rău.

— Amintirile, îi zic într-un final lui Jeremy. Nu tot ce s-a întâmplat în casa asta a fost rău.

Aprobă din cap, neconvins, dar nici nu trebuie să fie. Trebuie doar să ia banii şi să plece în Europa fără o casă care să-i atârne de gât.

— Ai de gând să o renovezi?

Lui Jeremy îi place să vorbească.

— Nu, nu chiar. Adică... nu ştiu.

Asta mai lipseşte. Să o mai şi renovez.

Într-un final, Jeremy pleacă, iar eu pot pune liniştit microfoanele prin casă. Nu am luat multe, dar suficiente cât pentru fiecare cameră. Ar trebui să ajungă. Le pun pe sub mese, sub pat... în orice loc greu de observat. Nu mă îngrijorez că Brent le-ar putea vedea.

El nu e în stare să vadă rahatul în care se află. Nu o să observe nişte microfoane care mai au şi culoarea mobilei.

Unul dintre lucrurile care mă linişteau când mama a rămas singură cu Brent a fost că dormeau separat. Ştiam asta.

Intru în camera în care a dormit mama şi... din care a fost luată și dusă la spital. Nu s-a schimbat. Absolut nimic. Mi se pune un nod în gât şi stomacul începe să mi se agite dureros de la emoţii. Trag aer în piept şi mă bucur de aroma vagă a parfumului mamei. Singurul ei parfum, pe care îl adora şi care avea preţul echivalent cu o avere pentru noi. Brent i l-a luat cu puţin timp înainte să se căsătorească, pe când lucrurile între ei erau încă acceptabile. Mă apropii de noptieră şi iau sticluţa de parfum rămasă acum aproape goală. Lichidul rozaliu îmi aminteşte de zâmbetul mamei când se dădea cu parfumul ăsta. Îl iubea. Până şi în cameră i-a rămas mirosul. Aproape insesizabil. Dar îl simt. Comme une evidence este oarecum şi parfumul meu preferat. Cumva, când îl folosea, ştiam că e veselă. Şi în ultimele zile era foarte veselă.

Nu ştiu dacă asta mă face să mă simt mai bine sau mai rău.

Simt lacrimile cum se înghesuie să iasă din ochii mei, dar le şterg înainte să apuce să o facă. Am venit să iau lucrurile mamei. Asta trebuie să fac.

Scot geamantanul de călătorie de sub pat şi îl trântesc pe saltea, expirând obosit. Doare.

Nu ştiu ce doare mai tare din toată povestea asta.

Mama a fost singura persoană care ştiam că mă va iubi necondiţionat. Oricât de mult aş fi greşit, oricât de oribil aş fi devenit, mama m-ar fi iubit şi mi-ar fi fost alături până la capăt. Iar eu am făcut totul ca ea să aibă o viaţă frumoasă. Nu am apucat să i-o ofer. Mama mea a murit înainte să apuc să-i ofer viaţa pe care o merită, iar asta mă distruge.

Ea nu a luptat, ea este cea care a renunţat, ea este cea care a dat cu piciorul la tot încercările mele de a o salva şi m-a lăsat de izbelişte. E vina ei că a murit. Sau că s-a lăsat omorâtă de animalul ăla.

Cuvintele pe care le-am urlat în acea zi în casa Joannei îmi revin în minte, iar pumnii mi se încleştează. Strâng ochii, încercând să mă calmez. Când îi deschid, observ un colţ alb de hârtie ieşind dintr-un buzunar interior al geamantanului. Îl scot.

E o scrisoare. De la mama. O deschid şi citesc primele cuvinte. E pentru mine.

Mă aşez pe pat, studiind bucata de hârtie din mâinile mele. A scris-o cu puţin timp înainte să moară. În septembrie.

Îmi adun forţele şi citesc rândurile frumos ordonate de scrisul ei caligrafic.

"Fiule,

Dacă această scrisoare a ajuns la tine, înseamnă că... ei bine, ştim amândoi ce înseamnă, nu-i aşa? Am ştiut că voi muri de când am aflat de boală. Tot atunci am acceptat. Kaleb, îmi accept soarta. Viaţa ta va începe atunci când a mea se va termina. Fiule, zi de zi veneam acasă obosită din casele în care făceam curăţenie, eram tristă şi deznădăjduită. Tu veneai şi îţi puneai capul pe pieptul meu, zicându-mi „totul va fi bine, mami". Exact aşa îţi spun şi eu acum. Totul va fi bine, puiul meu. Eu trebuia să am grijă de tine, dar tu ai avut de mine. Fără să vreau, ţi-am pus pe umeri o greutate prea mare, te-am făcut să creşti prea repede. Nu meritai nimic din ce ţi s-a întâmplat. Nu mă meritai pe mine ca mamă, nici pe Brandon ca tata. Nu meritai viaţa asta, casa asta, mizeria asta, sărăcia asta. Din momentul în care te-ai născut şi până acum, ai fost lumină. Ai fost singura mea raza de lumină în viaţa asta nenorocită.

Continuă să luminezi, bine? Mama te va iubi pentru totdeauna, chiar dacă nu voi mai fi lângă tine. Nu m-ai putea face mai mândră decât m-ai făcut deja.

Îţi promit că voi avea grijă ca ultimele cuvinte pe care ţi le spun să fie „Te iubesc, puiule". "

Eşuez lamentabil în a-mi reţine lacrimile.