Nouăzeci de secunde

Capitolul 69 - Beverly

Mă mai privesc încă o dată în oglindă, încercând să găsesc ceva care să nu se potrivească la hainele de pe mine. Am stat câteva ore să mă hotărăsc dacă să îmi iau blugi sau o fustă. Până la urmă, am ales blugii. Iar în sus... am stat şi mai mult să mă gândesc.

Simt că nu trebuia să iau bluza mamei la întâlnirea cu Dorian. Acum câteva săptămâni, când Kaleb m-a invitat undeva să ieşim, am luat ceva de la mama fără să stau prea mult pe gânduri. Şi nu am regretat. Pentru mine, să iau hainele mamei, este ca şi cum m-aş da peste cap să fiu perfectă. Ca şi cum m-aş strădui. Dar nu vreau să mă străduiesc pentru Dorian. Nici nu ştiu de ce am acceptat să ieşim.

Nu simt nimic. Nicio stare de emoţie, de nelinişte sau nerăbdare. Nu ar fi trebuit să simt ceva? Chiar toate sentimentele mele trebuie să fie îndreptate către Kaleb?

Kaleb, cel care mă face să mă emoţionez cu o singură privire. Sau nici măcar atât, doar prin simpla lui prezență. L-am lăsat pe Dorian să se aproprie sperând că aşa mă voi îndepărta de Kaleb. Credeam că simt ce simt pentru Kaleb doar pentru că el este singurul băiat pe care îl ştiu. Dar cu cât Dorian s-a apropiat mai mult de mine, cu atât am simţit că mă apropii mai mult de Kaleb şi devin mai sigură pe sentimentele mele pentru el.

Ceea ce e naşpa.

Îmi iau ochii pierduţi în imaginea mea din oglindă când telefonul sună. Răspund apelului fără să mă uit cine e.

— Sunt la poartă, aud vocea lui Dorian în telefon şi aprob din cap, apoi îmi dau seama că nu mă poate vedea prin telefon, aşa că închid direct. Nu i-am spus niciodată nimic. Da, i-am răspuns la câteva mesaje, dar nu i-am vorbit niciodată.

Poate ar trebui s-o fac. El nu are legătură cu Brent.

Îmi aranjez volănaşele de la decolteul bluzei largi şi roşii, punându-mi telefonul în geanta mare din material de blug. Îmi iau geaca de piele care rămăsese aruncată pe pat şi ies din cameră, uitându-mă după orice semn de viaţă din casă. Jackson şi Kaleb încă nu s-au întors. Kacey doarme de prânz, iar Agatha sigur stă întinsă lângă ea. Iar Audrey... nu am mai văzut-o de miercuri, de când a intrat în camera mea şi mi-a aruncat toate acele cuvinte. Cred că mă evită. În general, o vedeam prin casă şi altundeva decât la mese, dar acum nu a mai fost cazul. A fost plecată, pregătindu-se pentru Săptămâna Modei din Londra. Iar eu am mâncat în bucătărie mai devreme decât de obicei, special ca să nu mă mai văd cu ea.

Mă urc în maşina lui Dorian şi nu apuc să evit sărutul pe care mi-l lasă pe obraz.

— Mă bucur mult că ai venit, îmi zâmbeşte, cu o mână pe volan.

Îi zâmbesc politicos. Dorian arată bine în blugi şi pulover. E un tip arătos şi mă simt puţin vinovată că nu mă bucur mai mult de compania lui. Are părul tuns aproape la zero, trăsături puţin asiatice şi o voce plăcută. Are un corp armonios. Ar trebui să mă simt norocoasă că sunt alături de el. Dar nu sunt. Nu mă afectează cu nimic. Fac eu ceva greşit?

— Eşti gata?

      Aprob din cap, punându-mi centura. Mâna dreaptă îmi tresare şi o scapă, iar aceasta se rulează înapoi, ajungând în poziţia iniţială. Mda.

— Te descurci cu aia? se întoarce câteva clipe spre mine, părând mai interesat de ce se întâmplă lângă el decât la drum.

Prin cap îmi trece momentul în care Kaleb s-a aplecat peste mine să-mi pună centura de siguranţă, fără să mă întrebe sau să-i pese dacă pot şi eu. Amintirea îmi face inima să tresară dureros, dar o ignor. Şi aprob din cap ca răspuns la întrebarea lui.