Nouăzeci de secunde

Capitolul 30 - Kaleb

Nu cred că mă voi obişnui în această casă vreodată. De trei luni încoace nici nu mai încerc. La început voiam să o fac, aveam o anumită determinare. Acum nici eu nu ştiu ce mai am.

Am reuşit să cad de acord cu Jackson să port doar cămaşă, fără cravată. Era ca un ştreang de gât, care se strângea tot mai mult. Astfel că acum port doar blugi negri, o cămaşă albă şi o jachetă de piele. Recunosc că am stat mai mult decât de obicei în faţa oglinzii azi dimineaţă şi mă urăsc pentru asta. M-am bărbierit deşi nici nu era nevoie. Mi-am aranjat şi părul, ceea ce eu nu fac niciodată. Aş vrea să spun că am făcut asta pentru că este mijlocul lunii şi de-obicei Jackson are şedinţe importante la mijlocul lunii, dar sunt şoferul, nu secretarul.

Fac asta pentru că astăzi Beverly începe şcoala şi eu trebuie să o duc.

Îi văd apărând de după colţ. Beverly poartă uniforma liceului. Faptul că merge la acelaşi liceu pe care l-am terminat eu acum trei luni mi se pare ghinion pur, pentru că reputaţia mea în liceul ăla cu fetele... mda. Poate afla lucruri despre mine fără să întrebe pe nimeni. Elevii care acum sunt în ultimul an ştiu suficiente lucruri despre mine încât să îmi târască numele prin noroi.

Fusta albă i se termină puţin mai jos de genunchi şi stă puţin... umflată. Trebuie să fie o denumire extrem de complicată pentru tipul ăsta de fustă. Un zâmbet mi se conturează pe buze când îmi amintesc câte fuste din astea am dat jos. Are o dungă verde jos, subţire. Cămaşa are în zona nasturilor o dungă verde, în rest este la fel de albă. Mereu am urât uniforma asta, dar ei îi stă chiar bine. Foarte bine. Prea bine. Toate fostele mele colege îşi scurtaseră fusta până la jumătatea coapselor, dar la cum o ştiu eu pe Beverly, cu hainele ei largi şi dezinteresul faţă de cum arată, o să şi-o lase exact aşa. E în stare să o şi lungească dacă râde cineva de ea pe seama lungimii fustei.

Sau poate nu o cunosc deloc şi mă înşel, iar ea va face exact cum fac restul fetelor de vârsta ei. Cu toate că mă îndoiesc.

Când îşi ridică privirea spre mine şi îi pot vedea chipul, mă blochez. Părul îi este strâns la spate într-o coadă de cal, iar privirea îi este aţintită spre mine. Are în spate un ghiozdan, altul decât cel cu care a tot plecat în fiecare dimineaţă în timpul verii. Jackson butonează telefonul, deci nu vede schimbul nostru de priviri. Nu ne-am mai privit atât de mult timp din ziua în care ne-am certat.

Nici nu am mai vorbit de atunci.

A fost o tortură să nu-i aud vocea la început. Nu am schimbat multe vorbe cu ea, dar să nu o mai pot asculta după ce am vorbit a fost mai greu decât a fost până să mă roage să o învăţ să înoate. Şi după ce am sărutat-o a fost un chin să nu o văd.

Dar a fost decizia ei, aşa că am respectat-o.

— Bună dimineaţa, zâmbeşte Jackson. Prima dată mă laşi pe mine, am o treabă importantă în dimineaţa asta, după pe ea.

Aprob din cap şi deschid portiera din spate, iar Jackson se urcă primul. Apoi Beverly. Perfect, dacă mă uit în oglinda retrovizoare o să-i văd chipul. Iar şi iar.

Şi exact aşa a fost. Până nu a coborât Jackson din maşină, nu mi-am putut lua ochii de pe oglinda retrovizoare decât în momentele în care ea s-a uitat spre mine. Nu cred că am fost vreodată mai bucuros că Jackson stă mult pe telefon. Am revăzut fiecare trăsătură a ei, fiecare cută care îi apare când se încruntă. Da, s-a încruntat de multe ori. Aş fi vrut să-i sărut cutele. Aş fi vrut să o sărut pe ea, din nou. Şi din nou. Îmi amintesc perfect gustul buzelor, respiraţia caldă şi mâinile tremurătoare care se agăţau de gâtul meu. Vreau să simt toate astea din nou.

Opresc maşina la o sută de metri de intrarea în şcoală.

— Cred că ar fi mai bine să te las aici, îi zic. Aştept să aibă o reacţie, dar nu are, aşa că vorbesc mai departe. E prima ta zi şi reputaţia mea cu fetele în acest liceu nu e cea mai strălucită. Să nu apari coborând din maşină pe care o conduc eu e singurul favor pe care pot să ţi-l mai fac.

Îşi ridică privirea spre mine, încruntându-se. A înţeles ce am zis. Vrea să-mi dea replica şi mă doare că nu o face. Sunt cel mai mare idiot pentru că vreau să o aud zicându-mi ceva. Orice. A fost decizia ei, la naiba. Ar fi trebuit să trec de mult timp peste. A fost doar un sărut. Memorabil, da, dar doar un sărut.

Nu contează că este cea mai specială fată pe care am văzut-o în viaţa mea.

Într-un final coboară, fără să-mi zică nimic, iar eu pornesc de pe loc înjurând. Asta nu o să fie o zi bună. O să mă duc la mama nervos şi dacă Brent este acasă nu ştiu cum o să fac să nu-mi vărs nervii pe el.