Nouăzeci de secunde

Capitolul 11 - Beverly

      O să regret asta.

      O să regret asta atât de tare!

      Prin crăpăturile din genunchi ale blugilor parcă văd scris „îţi sapi groapa singură". Şi aşa şi e.

      Nici măcar nu ştiu de ce naiba am acceptat! Sau ştiu, dar nu vreau să recunosc. Vreau să cred că am făcut-o ca să ies din casă, că am făcut-o pentru mine.

      Vreau să cred că după tot ce mi s-a întâmplat sunt suficient de egoistă încât să fac lucruri doar pentru mine.

      Dar când îmi pun tricoul şi mă întreb dacă mamei lui Kaleb i-ar plăcea să mă vadă îmbrăcată aşa, îmi dau seama că nu fac asta pentru mine. Poate o fac pentru o femeie pe care nu o ştiu. Poate o fac pentru Kaleb... dar din păcate, sigur nu o fac pentru mine.

      Mă pun în faţa oglinzii, așezându-mi părul pe umeri. Cred că voi fi cea mai îmbrăcată fată de acolo, chiar dacă pantalonii în dreptul genunchilor au nişte găuri cât doi pumni de-ai mei.

      Nu că aş avea nişte pumni fenomenali.

      Ies din cameră şi îl văd pe Kaleb pe hol, plimbându-se dintr-o parte în alta. Habar nu am unde este grupul familiei fericite. Nevorbind, rămân în urmă cu aproape orice. Nu că mi-ar şi păsa în cea mai mare parte a timpului, dar acum chiar vreau să ştiu unde sunt.

      — Eşti gata? mă întreabă Kaleb, uitându-se la mine din vârful capului până la botul bocancilor.

      Dau din cap că da şi îmi bag telefonul mai adânc în buzunarul din spate al blugilor, întrebându-mă încă odată de ce l-am luat.

      Când ne urcăm în taxiul care aştepta în faţa casei, îmi scrie pe o foaie ceea ce cred că nu poate să-mi spună de faţă cu şoferul.

      Zi-mi un loc unde vrei să mergi cât sunt eu la cursă.

       Îi scriu reperele pe care mi le amintesc, iar el i le dictează şoferului, contrariat. Cred că asta e cea mai lungă comunicare pe care am avut-o cu cineva în ultimii ani.

      Maşina parchează în fața străzii înguste, iar eu cobor, după ce îmi zice că vine înapoi peste vreo patru ore. Dar, cică, îmi va trimite mesaj când ajunge la strada asta.

      E cam fraier că m-a lăsat aici. Aş putea să mor cât timp el este la cursă, iar tata îl va omorî şi pe el după. Meh, ce tot zic aici? Doar eu voi ieşi moartă din ecuația asta.

      Avantajul orei unu dimineaţa este că e liber. Este una dintre străzile din centrul vechi al oraşului, care în timpul zilei este plină de cafenele şi terase. Acum, când toate sunt închise, e pustiu. Şi periculos. Trec de blocul cu vitrină pe care scrie cu litere mari şi roşii Cochete şi o iau la dreapta. Trec de o scândură prost pusă şi... gata. Intru în cel mai vechi cinema din oraş.

      După ce străbat holurile întunecate, mă duc în sala principală şi mă aşez pe un scaun. Fusese roşu, dar căptușeala e ruptă, toată clădirea e cuprinsă de umiditate şi ecranul din faţa mea e spart.

      Imaginea perfectă pentru un desen.

      Îmi scot caietul şi creionul din ghiozdan şi încep să desenez ceea ce văd în faţa ochilor. Când eram mai mică, veneam cu mama pe această stradă. Îmi lua un suc de portocale şi pur şi simplu stăteam şi vorbeam. Despre desene, jocuri, Barbie, gimnastică, orice putea discuta o puştoaică puţin mai mare decât Kacey.

      În acest loc o simt cel mai aproape pe mama.

      Într-un fost cinema, vandalizat, cu scaune rupte şi abandonat. Exact cum m-a abandonat ea pe mine.

      Nu am venit niciodată în acest cinema împreună, dar mi-a povestit că a venit aici cu tata când era însărcinată cu mine şi a văzut un film despre o gimnastă. De-atunci şi-a dorit să mă vadă şi pe mine pe scene, făcând ceea e făcea fata din film. În timp, am ajuns şi eu să trăiesc ca să fac ceea ce făcea fata din film.

      Nu am văzut filmul niciodată. Nici nu mai pot face ceea ce făcea ea.

      Mă întreb dacă aş fi putut să-mi duc visul mai departe în cazul în care mama rămânea cu noi. Poate acum aş fi avut prietene cărora să le spun de primul sărut sau cu care să vorbesc despre haine, sau emisiuni, dar aşa nu am nici prietene, nici primul sărut. Nici măcar nu vorbesc.

      Iar în timp ce mă gândesc la ce altceva nu am mai trăit şi trasez liniile pe foaia de hârtie, telefonul îmi zbârnâie în buzunar, iar pe ecran apare un mesaj de la Kaleb.