Nouăzeci de secunde

Capitolul 62 - Kaleb

Închid cât de încet pot uşa de la intrare, apoi înjur în şoaptă când mă lovesc de masa din bucătărie. Este aproape miezul nopţii şi chiar dacă toţi teoretic dorm, practic familia Collins adoră să facă ture prin casă noaptea. Nu m-aş mira ca într-o seară să ne întâlnim cu toţii şi să ne înţelegem mai bine decât în timpul zilei. Doar eu ştiu de câte ori am renunţat la un pahar cu apă doar pentru că am văzut-o pe Audrey în bucătărie.

Urc la etaj, vrând să intru cât mai repede în camera mea, înainte să iasă cineva, dar ca să intru în camera mea trebuie să trec pe lângă uşa camerei camerei lui Beverly. Şi normal că mă opresc în dreptul ei, cu capul lipit de ea, aproape apăsând pe clanţă.

Nu ar trebui să intru. Mai mult ca sigur, nu ar trebui să intru.

Am ştiut de când am văzut-o stând cu spatele în bucătărie, în prima mea noapte în această casă, că nu-mi va uşor. Am ştiu că nu-mi va fi uşor să stau cu ea în casă, să stau departe de ea sau să mă apropii de ea.

De la ziua mea, din ziua în care am fost săltat de poliţie şi până să ajung în casă la Jackson trecuseră două săptămâni. În acele două săptămâni mama mă dăduse afară din casă după ce l-am bătut pe Brent. Venise nervos acasă de Dumnezeu ştie unde şi începuse să răcnească şi să spargă lucruri. Rareori se întâmpla să aibă crize de nervi când ştia că sunt acasă, nici nu ştiu dacă ştia că sunt acolo, dar îmi amintesc cum pumnii mei s-au izbit de corpul lui şi în special de faţa lui de atâtea ori încât ajunsese la pământ, înfrânt. Normal că mă lovise şi el pe mine, dar nu atât de tare încât să mă ameţească. Brent e înalt şi foarte solid, dar nu are pic de tehnică şi loveşte fără să gândească. Sigur, are forţă, dar nu ştie să şi-o canalizeze şi nici unde să lovească pentru a răni cu adevărat. El doar loveşte. Nu gândeşte. Din acest motiv nu îmi este frică de el. Îl pot învinge într-o bătaie corp la corp şi să rămân în picioare după asta. Spre deosebire de el, sunt rapid şi chiar dacă nu dispun de toată masa lui musculară, ştiu unde să-mi plasez loviturile şi să mă pot feri din calea pumnilor săi. Când eram mai mic şi mă bătea tata, în rarele momente în care era acasă, rămâneam cu răni luni întregi. Nenorocitul ăla ştia să lovească în locuri greu vizibile, astfel că puţină lume ştia cu adevărat ce mi se întâmpla. Dar toate bătăile încasate de la el m-au făcut să mă ambiţionez şi să învăţ să lovesc şi eu la rândul meu. Aşa am ajuns să am mai multe bătăi la activ decât orice puşti de pe pistă.

Şi mi-a făcut plăcere să-l bat în acea noapte pe Brent. Mi-am dat seama mai târziu ca mama mă văzuse în halul ăla. Prea târziu. Mi-am dat seama abia atunci când ţipătul ei speriat a ajuns la mintea mea euforică de imaginea lui Brent pe jos, scuipând sânge. M-am apropiat de ea, însă nu şi-a putut lua privirea de la articulaţiile mele rănite. Cred că s-a gândit că mai bine rămâne cu un singur bătăuş în casă decât cu doi, aşa că mi-a zis să plec. Eram furios. Al naibii de furios. Aşa că am plecat înainte să o sperii mai mult.

Dacă aş fi ştiut că îl va suna pe Jackson şi îl va ruga să aibă grijă de mine, cu siguranţă aş fi plecat mai departe. Nici nu mi-a fost clar de unde se ştiu, până când mi-am amintit că au discutat în noaptea în care am fost arestat.

Şirul gândurilor îmi este întrerupt de suspinul pe care abia îl aud din spatele uşii de care am rămas sprijinit. Beverly.

Mă trezesc în camera ei înainte să mă mai gândesc dacă să intru sau nu, şi o văd, chiar şi în lumina slabă care vine de la stâlpul de iluminat de afară.

Îi văd încruntătura de pe chip şi urmele unor lacrimi căzute pe obraji şi acum uscate. Îi văd mâinile strângând pătura şi ştiu că are un coşmar. Nici nu vreau să aflu ce visează. Mă aplec deasupra ei şi o strig, asigurându-mă că am închis uşa în urma mea când am intrat la ea în cameră. Când văd că vocea mea nu ajunge la ea, îmi pun ambele mâini pe umerii ei şi o scutur până îşi deschide speriată ochii.

Ştiu că lui Beverly nu îi e bine de când ne-am certat. I-am văzut cearcănele adâncindu-se tot mai mult pe măsură ce au trecut zilele şi cum trupul îşi pierdea din putere. L-am ascultat pe Jackson vorbind îngrijorat cu mine despre Beverly. Ştiu că nu se simte bine. Dar nu ştiu dacă mă pot apropia de ea fără să-i fac rău.

Urăsc situaţia în care ne aflăm. Mă asociază cu Brent, sunt conştient, tocmai de-asta am stat cât s-a putut de departe de ea în ultimele zile. Nu ştiu cât de aproape sau departe trebuie să stau, nu ştiu cum să mă port cu ea acum. Nu vreau să îi stric fragilul echilibru pe care a reuşit să şi-l găsească în ultimii ani.

Însă teama din ochii ei mă face să renunţ la teama mea. O trag în braţele mele şi încerc să-i transmit că nimic rău nu i se întâmplă acolo. Nu se împotriveşte. M-aş fi aşteptat să o facă. Visul pe care l-a avut şi nopţile nedormite au făcut-o să fie mai obosită decât speriată de mine. Sau furioasă. Supărată. Neîncrezătoare. Nici nu ştiu.

Se mişcă puţin după nici nu știu cât timp, probabil căutând o poziţie mai comodă, dar nu se dezlipeşte de mine, ceea ce mă linişteşte şi mă bucură în acelaşi timp. Îi mângâi părul, încercând să-i arăt prin toate căile posibile ca sunt alături de ea, fie că vrea, fie că nu. Acum este speriată de mine. De legătura mea cu Brent. Dar îşi va da seama că eu nu i-aş face rău niciodată.

— De când m-am trezit pe patul ăla de spital am ştiut că totul s-a terminat, şopteşte, iar eu încremenesc, încercând să-mi dau seama la ce se referă. Însă să-l aud pe tatăl meu spunându-mi că totul s-a terminat a fost...

— Shhh, o opresc, pentru că nu vreau să aud mai multe. Pur şi simplu nu vreau. Nu pot. Nu vreau să ştiu ce a visat. Ştiu că m-aş duce să-l omor pe Brent. Eu sunt aici. Şi nu plec. Niciodată, îi spun, luându-mi gândul de la nenorocitul ăla.

O simt că se uită la mine, aşa că o privesc şi eu, la rândul meu, în ochi. Mi-a fost dor de ochii ei turcoaz.

— Nici măcar dacă eu vreau să pleci?

— Vrei să plec?

Stă câteva clipe pe gânduri.

— Nu ştiu.

— Atunci voi fi aici fără ca tu să mă vezi, îi răspund amintindu-mi de orele petrecute sprijinit de stâncă în ziua în care ne-am certat. Nu am plecat de acolo decât după ce am văzut-o pe ea plecând.

— Rămâi? mă întreabă atât de încet încât nu sunt sigur că am auzit bine.

— Vrei să rămân?

— Nu. Dar am nevoie să o faci.

Cred că un volum standard de şase sute de pagini despre „cum să înţelegi femeile" nu m-ar ajuta prea mult cu fata asta.

Mă întind lângă ea, stând pe o parte în timp ce ea se întinde pe spate. Îmi aşez o mână pe abdomenul ei, iar cealaltă mi-o aşez sub cap, ca să mă pot uita la ea. Aş săruta-o pe frunte, dar nu o fac. Nopţile în care am dormit împreună au fost cele mai frumoase din viaţa mea, chiar dacă nu am făcut nimic iar eu am avut fantezii cu ea în orice poziţie posibilă.

Cine ar fi crezut că să dormi lângă cea pe care o iubeşti poate fi de o mie de ori mai plăcut decât să te culci cu o fată la întâmplare? Cred că ăsta e universul care îşi bate joc de mine după ce eu mi-am petrecut ultimul an de liceu râzând de toţi prietenii mei care se îndrăgosteau de vreo colegă.

Îmi petrec o bună parte din noapte privind-o pe săturate. Ştiu că mâine dimineaţă va fi din nou ţâfnoasă şi se va purta cu mine ca şi cum i-am ascuns dosarele naziste, aşa că profit de orele rămase, reţinând toate trăsăturile chipului ei. Iar. Dacă ar fi să am talent, ştiu că aş desena-o perfect. Nu ştiu când adorm, dar dimineaţă când mă trezesc ea încă doarme, iar soarele încă nu a răsărit.

Oare am prins vreo patru ore de somn?

Mă ridic, cu grijă să nu o trezesc şi cu un regret greu de descris în cuvinte, amintindu-mi că astăzi trebuie să bat palma cu Jeremy şi să cumpăr microfoanele alea. Cumva, voi scăpa de Brent odată pentru totdeauna. Şi nu mă mai interesează ce trebuie să fac pentru asta. Coşmarul ei a avut cumva legătură cu Brent, iar mie nu-mi pasă care e aia. Îmi pasă că există şi că încă îi bântuie visele.

Brent încă nu o lasă pe Beverly să trăiască.