Nouăzeci de secunde

Epilog - Kaleb ||BONUS||

/Play the song, last time 💙\

Optsprezece ani dupa finalizarea actiunii din carte

Vântul nu suflă cu prea multă putere în această parte a dealului. Dar el există, iar briza lui ușoară mă face să simt și mai puternic aerul rece, ca de după ploaie.

E o atmosfera sumbră. Nici nu poate fi altfel în acest loc. E destul de devreme, ceea ce face ca eu și Beverly să fim singurii oameni de aici. Poate e mai bine așa. Nu că ar avea cineva treabă cu noi, dar nu vreau străini în preajma mea în acest moment.

Beverly își desprinde mâna de a mea și se apropie de piatra de mormânt a tatălui meu. O atinge, timidă, apoi așază buchetul simplu de flori pe aceasta. Se lasă în jos, aproape punându-se în genunchi. Își trece mâna peste inscripțiile reliefate, cu numele lui și cu data nașterii. Face ce aș face și eu dacă aș avea curajul să mă apropii.

Nu am avut niciodată curajul să mă apropii de tata, în viață sau după moarte, se pare. Nu am amintiri frumoase cu acest om, dar nu era un monstru. Nu ca cel care l-a omorât, cel puțin. Poate era în comparație cu alții, dar totul e relativ în viața asta.

Cu toții suntem monștrii din perspectiva cuiva. Toate visele noastre îndeplinite distrug alte vise.

Oricât de rău ar fi fost, l-aș fi preferat pe el în viața mea. L-aș fi vrut pe el, cu toate capriciile și defectele sale. Nu putea fi mai rău decât Brent. Nu putea exista ceva mai rău decât Brent în viața mea.

În viața mea. A mamei. A lui Beverly. A tuturor.

Însă, din păcate, am primit cu toții ce a fost mai rău. Brandon, tata, a plătit chiar cu viața. Poate ar fi devenit un om bun. Poate și-ar fi spălat păcatele și am fi fost o familie fericită. Acest „poate" este partea cea mai grea.

Poate totul ar fi fost bine, dar lucrurile s-ar fi petrecut altfel cu o clipă. De-atât a fost nevoie. Ceea ce mă ajută pe mine este că nu știu clipa aceea. Nu știu momentul în care s-a dus naibii, așa că nu îl pot regreta.

Beverly se ridică și se apropie de mine.

Beverly.

Lumina care a risipit întunericul. Mai timid la început, apoi din ce în ce mai puternic, până a acoperit toate regretele vieții mele. Iar în final, au dispărut.

— Tatăl tău ar fi fost mândru de tine.

Îi privesc chipul, acum matur. Nu mai e adolescenta pe care am cunoscut-o și de care m-am îndrăgostit. Nu mai e studenta pe care am iubit-o cu toată ființa mea. Este soția mea, care a devenit întreaga mea viață. Este mama copilului meu, ceea ce a făcut-o să îmi dăruiască lumea întreagă.

Beverly este totul.

Cuvintele ei, însă, mă fac să mă mișc stânjenit de pe un picior pe altul. Sigur, el poate ar fi fost mândru. Lucrurile s-au aranjat frumos pentru mine de când fata asta a coborât după un pahar cu lapte în toiul nopții. Dar nu știu dacă eu aș fi fost mândru de el.

— E o piatră onorifică, oricum. La fel cum era și el, tot onorific, tatăl meu.

Nu a fost tatăl meu cu adevărat, știu asta. La fel cum nici acesta nu este mormântul lui. Oficial, este, cum și el era trecut în certificatul de naștere. Dar e gol. Nu e nimeni îngropat aici. La fel cum nimeni n-a fost tatăl meu. Groapa asta are parte de Brandon cât am avut și eu parte de el.

— Nu spune asta, exclamă, dezamăgită. Este... finalitatea de care aveai nevoie.

Nu pot să cred că până și după atâția ani, acea perioadă din viețile noastre își face atât de simțită prezența. E timidă și oarecum neînsemnată, dar acolo.

Și eu, și Beverly, purtăm cu noi semnele egoismului lui Brent. Amândoi am suferit că el să obțină ceea ce credea că își dorea. Pe mama. Iar ea nici măcar nu mai este astăzi alături de noi, plătind cu viața faptul că un om ca el a vrut-o.

Viețile noastre ar fi decurs diferit dacă Brent nu ar fi fost prezent în ele. Și cu toate astea... suntem încă aici, în viață. Și, în ciuda a tot, fericiți. Eu și Beverly suntem fericiți.

Avem o fiică minunată, care crește văzând cu ochii, zi de zi. Avem un al doilea copil pe drum și, de când a apărut Mary, o înțeleg oarecum pe Audrey. Aș face orice pentru Mary. Aș distruge pe oricine ar sta în calea fericirii ei. Nu a fost o persoană bună... dar nu o pot condamna. I-a făcut atâta rău lui Beverly pentru că a văzut-o ca pe un obstacol în calea fericirii fiicei ei. Nu avea dreptate... dar totul este atât de subiectiv când vine vorba de viața noastră!

În final, și-a dat viața pentru fiica ei. Iar acum, la atâția ani de atunci, pot să spun că o iert.

Cum am iertat-o și pe mama. A făcut ce a crezut ea că este mai bine, ce a făcut și Audrey. În alte feluri, aducându-l pe Brent în viața mea, renunțând la viața ei, cum Audrey a renunțat la a sa pentru Kacey.

Sunt părinți. Sunt oameni. Nu sunt perfecți. Au făcut tot ce au putut. Nu cum am vrut noi, dar cum au considerat ei în acele secunde.

Eu, Beverly, Kacey... noi a trebuit să îndurăm greutățile alegerilor lor. Dar am reușit și am ajuns la suprafață.

În ciuda lui Audrey.

În ciuda lui Jackson.

În ciuda lui Brandon.

Chiar și a lui Brent.

Mă întorc spre Beverly și o strâng în brațe, mulțumindu-i, pe rând, oricui a făcut posibil ca ea să ajungă în brațele mele.

Au fost acele lucruri rele și necesare, ca noi să putem fi, astăzi, mai buni, unde ei nu au fost.

— Ce ai zice dacă ne-am întoarce aici?

Își ridică capul de la pieptul meu și mă privește, încruntată.

— În New Haven? întreabă, pe un ton nedumerit.

— Da. Acasă. Unde a început totul.