Existenţa lui Zach era aproape de colaps. Sora lui dispăruse iar părinții lui erau distruși. Existau tensiuni în fiecare zi ,de la dispariția Mirandei, iar el se simțea neajutorat.
Era sigur că Hope știe ceva.Ar fi îndrăznit să spună că poate Hope a ajutat-o,dar credea că merge prea departe.Verișoara lui nu ar fi făcut asta,nu?
Adevarul era că nici el nu mai știa de ce era capabilă Hope.
De când apăruse tipul ăla prin peisaj lucrurile luaseră o turnură diferită. În ochii lui, Ethan reprezenta pericol.Se ținea după Hope cât era ziua de lungă.O ducea acasă,stătea lângă ea la ore sau chiuleau împreună.Deși se simțea înșelat de propria verișoară,nu încetase să-și țină ochii pe ea,și asta pentru că nu avea încredere în el.
Știa că Hope începuse să-i mintă pe ai ei,doar ca să se vadă cu delicventul ăla.Nu înțelegea ce putea fi în neregulă cu ea,ce vrăji îi făcuse puștiul ăla cu tatuaje dubioase,care păreau să i se întindă pe brațe și abdomen.Credea că Ethan nu avea intenții bune,deci începusei să-i urmărească. Se ținea dupa ei prin cluburi,parcuri,baruri,magazine și inclusiv prin școală.
Ajunsese la o concluzie care l-a îngrozit.....Hope nu mai era Hope.
Nu putea s-o piardă și pe ea.Nu putea permite asta.
După ultima oră,Zach a grabit pasul până în curtea liceului. Ea era acolo,cu el.
A fugit spre ei și a prins-o pe Hope de încheietură,înainte să se urce în mașina lui.A tras-o de-o parte și a rămas tăcută.
Pregătise un întreg discurs pe durata orei de engleză,dar uitase totul.
Z:-Ce dracu faci?se trezește vorbind.
Privirea ei era rece.Hope era una dintre cele mai dulci fete pe care le cunoștea....cum putea emana atâta ură doar dintr-o privire?
H:-Despre ce vorbești,Zach?spune total lipsită de interes.
Z:-Vorbesc despre idiotul care îți distrage atenția.De când te interesează delicvenții?
Până să-și termine fraza Hope își mărise ochii.Bine ,poate nu ar fi trebuit să-l numească delicvent,dar doar asta îi inspira lui.
H:-Ethan nu îmi distrage atenția,și nu e delicvent.
Cu mișcări bruște încearcă să se smucească.Zach o ține pe loc,și între timp, observă modul în care Ethan îi privește.E gata să sară din mașina aia în orice secundă doar ca el să-i dea drumul lui Hope.
Z:-Tu....simți ceva pentru el,Hope?
Cumva simțea că nu avea nevoie de un răspuns la această întrebare, dar totuși dorea să-l audă.
H:-Eu..... Nu e treaba ta, Zach.
Cu un plus de forță Hope a reușit să rupă strânsoarea care o ținea locului.
Fugise chiar în brațele lui Ethan,care o aștepta de data asta în afara mașinii.
Ar fi trebuit să se ducă acolo și s-o târască până acasă. Dar nu putea face o scenă de față cu tot liceul,care chiar și așa începuse să forfoteasca de bârfe despre cei doi.
Chiar dacă pierduse lamentabil în fața idiotului care parcă i-a furat mințile lui Hope, Zach nu avea de gând să renunțe. Dacă voia s-o salveze pe Hope trebuia să apeleze la artileria grea. Părinți ei.
Unchiul lui și-ar fi iești din minți dacă ar fi aflat de băiatul cu care umbla fata lui, aparent inocentă, care acum te săgeata din priviri.
Hope avea să se lovească puternic de consecințe, dar poate așa era mai bine.
După câteva zeci de secund, timp în care Hope fusese afundată în brațele lui Ethan, care-i șoptise parcă secrete,aceștia plecaseră spre drumul de ieșire din oraș. Nu mai exista loc de griji..... Se întorsese întotdeauna, nu aveau de ce să dispară acum.
Zach se plimbase prin parcarea pustie în căutarea mașinii lui. Nu-și amintea exact locul în care o parcase, dar nu intenționa să intre în panică.
Încerca să i-a o decizie.
Știa că dacă v-a vorbii cu părinții ei despre cele întâmplate în ultima perioadă o v-a pierde pe Hope. Dar cu siguranță era mai bine așa decât să se trezească cu ea rănită sau abuzată intr-un fel de puștiul ăla.
Făcuse câteva ture în jurul mașinii negre, doar cât să se asigure că e mașina lui apoi a urcat în locul șoferului și a pornit motorul. Avea o destinație clară, la care trebuia să ajungă cât mai repede.
Hope și Ethan goneau în vitează spre ieșire orașului. Aveau de gând să meargă în partea estică a Bronx-ului pentru prânz. Era destul de departe, dar stilul agresiv de condus a lui Ethan îi încadra în timp. Trebuia s-o lase pe Hope acasă destul de dvreme, și nu avea de gând să-i facă probleme făcând-o să întârzie.
Se putea vedea de la o bună distanță că Hope nu e bine, sau cel puțin că nu mai era bine.
E:-Ar trebuii să-mi fac griji în privința tipului de azi? Vrei să vorbesc eu cu el să te lase în pace?
Șatena și-a întors ușor capul spre el. Plânsese, și încă o făcea.
H:-E în regulă, Ethan. Mă descurc și singură.
Se cam îndoia de asta. Deși se schimbase în ultimul timp, Hope era la fel de dulce și de fragilă.
E:-Măcar pot să știu ce ţi-a spus de te-a făcut să plângi?
Și-a tras nasul și și-a șters lacrimile cu mâneca pulovărului. Și-a aranjat o șuviță de păr în spatele urechii și și-a mutat privirea în față.
H:-Nu mi-a spus nimic.
H:-Atunci am greșit eu cu ceva?
Simțea cum își pierde cumpătul. Ura să fie mințit, și ura s-o vadă rănită pe Hope. Astea erau punctele lui sensibile, peste care nu ar fi trecut pentru nimic în lume.
H:-Nu, nu ai făcut nimic greșit, vine răspunsul ei rapid.
Pur și simplu dezamăgesc toate persoanele din jurul meu.
Asta era nouă. El nu se simțe dezamăgit, și doar era o persoană din jurul ei.
H:-M-am certat cu tată pentru că am picat nenorocitul ăla de test iar el s-a certat cu mama din cauza mea. Se focusează atât de mult asupra mea în cât nici nu mai au timp de Jay. Dacă nu ai fi intervenit tu sigur ar fi venit cu mâna ruptă acasă în ziua aia .
Iar Zach..... Doar mă face să mă simt mai prost.
Știa cât de exigent poate fi tatăl ei, chiar dacă nu-l cunoscuse niciodată,dar nu înțelegea de ce conta atât de mult părerea acestui Zach.
E:-Vrei să te duc acasă? Nu vreau să-ţi fac mai multe probleme, Hope.
H:-Nu îmi faci probleme, Ethan. Nu vreau acasă.
Era bucuros să audă asta.
E:-Oricum, cine e Zach? L-am văzut pe lângă tine de câteva ori. Vreau doar să știu dacă e de încredere.
Hope îl privea amuzată. Măcar se oprise din plâns. Oare întrebase ceva chiar atât de stupid?
H:-Zach e verișorul meu. Vrea doar să mă știe în siguranță presupun.
E:-Măcar avem ceva în comun, șoptește mai mult pentru el.
După ce au luat prânzul s-au plimbat printr-un părculeţ micuț. Erau plecați de vreo trei ore, deci ar fi trebuit să se întoarcă.
Au luat-o pe autostradă, pe scurtături, doar cât să ajungă la timp. Era aproape șase, și afară începea să se întunece. Hope ar fi trebuit să fie în casă până acum.
Din fericire mai aveau câteva străduțe.
Stânga, dreapta, în față și iar stânga. După ce a parcat în fața complexului, a ajutat-o pe Hope să coboare.
A strâns-o în brațe, apoi a privit-o atent în timp ce a traversat strada.
În fața casei ei era parcată mașina lui Zach.
De când o observase fusese cuprinsă de emoții. Palmele începuseră să-i transpire și și-ar fi dorit să plece iar, undeva, suficient de departe.
S-a uitat în spate, căutându-l pe el. Încă era acolo... O privea. I-a făcut cu mâna apoi a înaintat spre casă. Auzise ușa de sticlă trântindu-se, semn că rămăsese singură.
A deschis ușa casei încet. Poate avea norocul să nu se facă auzită. Se ruga să aibă parte de așa ceva.
M:-Hope, scumpo, poți venii puțin?
Dar poate că nu a fost să fie.
