H:-Cărui fapt îi datorez această vizită, Gerald? Credeam că e un loc prea dur pentru copii.
Tata nu părea deschis la discuții. Sinceră să fiu, mă bucuram să fiu aici. Mi-am petrecut o mică parte din copilărie aici. Ne-am mutat în oraș pe neașteptate, fără să primim o explicație. Poate uitasem de asta între timp, întrucât nu mai pusesem întrebări despre locul ăsta în toți acești ani. Știam că trebuie să trec prin viață ca un om, și într-un fel îmi era suficient.
H:-Nu mă înțelege greșit, dragule, dar ai luat-o pe Ash, mi-ai luat nepoții și nu te-ai mai întors. Până acum totuși.
T:-Mă gândeam că ar trebui să recuperaţi timpul pierdut. Ești cea mai potrivită persoană pentru ei în momentul ăsta. Știu că poți să ai grijă de ei, pentru o perioadă.
Bunicul se uita la noi zâmbind. Poate pe tata îl convinsese, dar știam că Hodge nu poate fi dus cu zăhărelul.
H:-Mă bucur că te-ai gândit la asta. Pot întreba totuși, de ce acum?
Observam cu câtă grijă își alegea răspunsurile. Nu voia să spună prea mult, dar, doar nu se aștepta să ne lasă aici fără vreun motiv bine întemeiat.
T:-Am realizat că e mai complicat decât credeam. Ne-ai spus asta când ai aflat ca vom mai avea un copil. Ne-ai spus că va fi greu și acum realizez că aveai dreptate. Cred că poți să-i faci să înțeleagă de ce luăm animite decizii și de ce facem anumite lucruri, care într-o măsură îi afectează și pe ei. Ai făcut asta cu Ashley și cred că poți s-o mai faci odată.
Jay își dădea ochii peste cap. Nu mai credea mare lucru în momentul ăsta. Nu știam ce simte în legătură cu tata, dar știam ce simțeam eu. Nu puteam să-l urăsc sau să-l condamn. Mă alinam cu gândul că-mi voia doar binele. Sau doar încercam s-o fac. Nu mă puteam păcăli singură din moment ce eram conștient de tot ce se întâmplă în jurul nostru.
H:-Ei bine, nu pot spune că am vreo satisfacție în a avea dreptate de dată asta. Ești sigur că vrei să-i lași aici? Crezi că doar așa poți rezolva lucrurile?
După toate aceste certuri, era pentru prima dată când îl priveam și vedeam un om speriat.
T:-Sunt sigur.
H:-În regulă, copii, puteți merge în casă. Peter, ajută-i!
Din mulțimea care ne analiza atent iese un băiat cu părul brunet, bine făcut cu o cicatrice pe brațul dezgolit.
Ne face semn să-l urmăm, iar fratele meu se conformează fără să mai spună ceva. Au făcut câțiva pași, apoi s-au oprit. Se uitau la mine pentru că rămăsesem pe loc.
Nu voiam să-i las să aștepte, așa că m-am dus repede spre tata și l-am strâns în brațe preț de câteva secunde. Nu am putut să-mi mișc buzele, nu am putut să zic nimic, nici măcar un amărât de rămas bun.
I-am dat drumul repede și am mărit pasul până la Jay și Peter.
J:- Ești bine?, m-a întrebat, Jay de cum am ajuns în dreptul lui.
Eu:-Cred că da.
Mâna lui s-a încolăcit în jurul gâtului meu în timp ce mergeam. Datoria lui Peter a fost ne ghideze prin mulțime, până la casă. După asta ne-a lăsat pe verandă și s-a făcut nevăzut.
Mi-am așezat ghiozdanul mai bine pe umăr și m-am îndreptat spre ușă. Am apăsat clanța și am intrat în holul care dădea în sufragerie.
Mi-am lăsat lucrurile pe podea și m-am repezit spre rafturile înalte, pline de volume prăfuite. În primă fază cărțile îmi căpătaseră atenția, dar când m-am apropiat am obsevat o cutie de argint cu două capete de lup cioplite pe capac și un model repetitiv pe margini. Avea doua inițiale pe fund. E. M.
J:-Hope fi atentă!
Mă întorc catre fratele meu, care ţinea în mâini două pumnale strălucitoare pe care le agita haotic prin aer.
H:-Dacă vrei să îți păstrezi degetele îți sugerez să le pui la loc.
Vocea care venea din capătul camerei l-a făcut pe Jay să scape pumnalele, care au făcut un zgomot ascuțit la impactul cu podeaua de lemn. Nu pot să-l învinuiasc căci eram pe cale să scap cutia pe care o aveam în mâini. Nici nu-mi aminteam când am luat-o de pe raft.
J:-S-scuze bunicule. Ma cam luat valul, atâta tot, spune în timp ce ridică lamele scăpate.
Bunicul râdea cu poftă. S-a oprit după un timp, când a pus ochii pe ce aveam în mâini.
Probabil ne considera doi bagăcioși.
H:- Văd că sora ta e atrasă de istoria familiei.
Nu voiam să-l supăr, dar eram curioasă. Voiam să știu a cui a fost cutia, dar nu voiam să fiu prea insistentă.
Eu:-Eu am văzut-o și nu m-am putut abține.... Îmi cer scuze.
H:-Scuze? E casa voastră la urma urmei, e dreptul vostru să știți detalii despre familia voastră. Nimeni nu vă poate lua asta.
S-a așezat pe un fotoliu ponosit și și-a turnat un pahar de wiskey. A luat o gură zdravănă și și-a tras răsuflarea o clipă.
H:-Jay, o să poți să te atingi de alea când o să înveți să le folosești.
J:-Tata nu m-ar lăsa să învăț așa ceva.
H:-Eu nu-l văd pe Gerald aici.
Fratele meu zâmbea într-un fel victorios.
H:-Cât despre cutia din mâinile tale.... Eu am făcut-o. A fost a bunicii tale. I-am oferit-o la prima noastră întâlnire. Momentul în care a luat-o din mâinile mele e și acum viu în memoria mea. Nu aș putea uita zâmbetul ăla angelic nici dac-aș vrea.
A fost plină de bijuterii până a murit ea. Acum are un conținut mult mai important.
Cred că o să vă spun mai multe mâine dimineață. Sunt prea obosit acum.
Eram puțin dezamăgită. Voiam să știu mai multe, dar asteptarea era inevitabilă acum.
H:- Haideți. Trebuie să vă vedeți camerele.
Am urcat scările în urma lui și ne-am oprit în fața primei uși.
H:-Asta a fost camera mamei tale. M-am gândit că e potrivită pentru tine, Hope.
Cea din capătul holului a fost a unchiului vostru. E numai a ta Jay.
Noapte bună dragilor.
I-am zâmbit amândoi și l-am privit coborând. Ne-am uitat de la unul la altul ceva timp, apoi am intrat în camerele noastre.
Mi-am lăsat lucrurie lângă pat, apoi m-am lăsat să cad pe suprafața lui moale. Eram mai obosită decât credeam.
