După scurta noastră cină am venit direct acasă. Adam începuse să-și facă bagajul cât timp eu am început să caut bilete.
Singurul zbor convenabil era peste patru ore. Numărul mic de bilete mă descuraja, dar am fost suficient de nororcos cât să pot cumpăra două.
A:-Cum merge, băiete?
E:-Totul e aranjat, dacă vrem să ajungem la timp plecăm peste două ore.
A dat aprobator din cap și s-a întors în camera lui.
Mi-am închis laptopul și m-am dus în dormitor.
Am luat o valiză, care fusese pusă pe dulap și am început să îndes câteva haine înauntru. Am pus laptopul deasupra și am închis valiza, apoi am început să-mi caut telefonul. Îl lăsasem pe masa din bucătărie. După ce l-am recuperat m-am întors în cameră mea și am format numărul lui Hope. După câteva tonuri de apel i-am putut auzii vocea.
H:-Bună, Ethan!
Părea atât de fericită. Speram să nu o dau peste cap.
E:-Bună, prințeso!Crezi că poți să ieși puțin? Vreau să vorbesc cu tine.
Poate sunam ca un idiot. Tocmai vorbeam cu ea, îi puteam spune totul pe loc dar mi se părea mai potrivit să vorbim faţă-n față.
H:-Sigur, dar s-a întâmplat ceva?
E:-O să-ţi povestesc totul în câteva minute, doar ieși puțin.
Deja mă comportam de parcă urma să-i dau vești cumplite. Trebuia să încetez.
H:-În regulă.
După ce am închis mi-am luat geaca și pachetul de țigări.Am ieșit fără să-l anunț pe Adam. Mă întorceam repede, nu ar fi trebuit să-mi observe lipsa.
Am lăsat ușa complexului să se trântească în urma mea. Hope era deja în fața casei, tremurând de frig. Am traversat în fugă și de cum am ajuns în fața ei am îmbrățișat-o.
H:-Ce s-a întâmplat Ethan?
Avea fața cufundată în pieptul meu și abia o puteam auzii. Nu voiam să-i dau drumul.
E:-Eu..... am vrut să-ţi spun că o să plec în California. Trebuie să-mi ajut unchiul cu afacerea familiei.....
Și ce mai afacere, gândeam. Bineînțeles, nu puteam să-i spun ce ocupații aveam dar trebuia să mă justific. Așa mi se părea corect.
H:-Oh, e tot ce spune.
Se retrage din îmbrățișarea și mă ține strâns de brațe. Figura i se schimbase complet.
E:-O să fie vorba doar de o săptămână, dacă sunt suficient de muncitor poate și mai puțin.
Părea puțin mai fericită. Speram să nu-mi simtă lipsa prea mult. Mai aveam o surpriză pentru ea, însă.
E:-Plec în seara asta și mașina mea o să rămână aici. Mă gândeam că poate vrei s-o conduci tu cât o să lipsesc eu, ce zici?
Mi-am scos cheile din buzunar și i le-am întins.
H:-Sigur, a spus cu un mic zâmbet în colțul gurii.
I-am pus cheile în palmă și am privit-o în ochi pentru câteva secunde. I-am cuprins fața în palme și am sărutat-o apăsat.
Îmi doream asta de ceva timp.
E:-Te iubesc micuțo, să nu uiți asta, i-am zis în șoaptă.
Am mai fost capabil s-o mai ţin în brațele mele pentru câteva minute. Aș fi rămas așa dacă era posibil.
Am lăsat-o să se întoarcă în casă, dat fiind faptul că încă tremura de frig.
Am urcat în apartament. Adam era pregatit de plecare, la fel și eu.
Am chemat un taxi și am coborât bagajele.
După ce am trecut de toate punctele de control ne-am îmbarcat. Era târziu, urma să ajungem dimineața. Pentru următoarele 3-4 ore aveam de gând să dorm.
Eram dornic să mă apuc de muncă de cum ajungeam.
***
Hope stătea ghemuită în pat. Credea că totul avea să se schimbe între ea și Ethan, dar el plecase până să se întâmple ceva concret.
O sărutase, iar gândul ăsta încă îi dădea sute de fiori. Începuse să tremure de emoție în fața lui și spera ca el să nu fi observat.
Deja îi simţea lipsa. Simţea parfumul lui puternic în aer și dacă ar fi fost suficient de naivă ar fi crezut că e în aceiași încăpere cu ea.
La parter se auzeau ţipete. Era sătulă de certuri. Voia să remedieze situația, chiar dacă nu știa despre ce e vorba.
A coborât jos și s-a lipit de peretele exterior al bucătăriei. Trebuia să afle despre ce e vorba mai întâi, chiar dacă nu era corect să trag cu urechea.
T:-Scumpo, te rog! Nu-mi spune că ești la fel de credulă precum Hope! Puștiul ăla nu e o influență bună asupra ei, dar ea și aparent și tu sunteți prea oarbe pentru a vedea asta.
M:-Nu sunt credulă, Gerald. Spre deosebire de tine eu pot să-mi las ego-ul de-o parte. Chiar nu pot să vezi cât de fericită e?
T:-Nu, dar pot să văd cum își distruge viitorul. Nu am încredere în el.
M:-Nici în fiica ta nu ai încredere?
Lacrimile îi udau obrajii, dar nu știa sigur de ce. Părea că tatăl ei era dezamăgit de ea, și poate asta era o cauză.
Încă aștepta răspuns lui.
T:-Sincer, Ashley, în momentul ăsta nu, nu am încredere în ea.
Nu-și putea imagina fața mamei ei, dar dintr-un oarecare motiv voia să-și privească tatăl în ochi.
S-a îndepărta de perete și a intrat până în pragul bucătăriei. Încă avea obraji umezi, lacrimile îi inundaseră ochii dar încerca să se abțină. Nu voia să pară slabă, nu în fața lor.
M:-Hope.......
Mama ei o observase imediat. Tatăl ei, care stătea cu spatele la ea, s-a întors cu o grimasă complicată. Părea că nu are de gând să spună ceva, și nici Hope nu avea să cedeze.
Voia să plece. A profitat de faptul că încă avea cheile mașinii lui Ethan în pumn așa că s-a întors ușor pe vârfuri și la fel de ușor a ieșit pe ușă sub privirile părinților ei. A traversat strada, s-a urcat în mașină și a plecat în viteză. Nu se hotărâse unde voia să ajungă, dar în momentul de față orice loc era bun.
