- Jay,mă auzi?
Nu a primit un răspuns. Timpul expirase. Hope a așezat telefonul la loc, apoi a ieșit din cabina telefonică. Erau pe un drum lăturalinic undeva într-un deșer uscăcios. Au evitat drumurile principale cât au putut, doar cât să nu bată la ochii.
S-au oprit la o benzinarie slab tranzitată pentru că Ethan avea nevoie de țigări, iar ea de o apă. L-a lăsat pe el să meargă înauntru, ea rămânând lângă mașină. Era mai sigur dacă nu erau văzuți împreună în multe locuri, doar în caz că cineva era pe urmele lor.
Au condus fără oprire toată noaptea, ca să se îndepărteze cât mai mult. Ethan era obosit, stresat dar chiar și așa era răbdător cu Hope care îi punea numeroase întrebări.
După cele cinci minute petrecute la telefon, Hope s-a întors lângă mașină chiar când Ethan a ieșit din benzinărie. Hope era agitată. Nu i-a spus ca urma să-l sune pe Jay, și nu era sigură de reacția pe care urma să o aibe.
E:- Poftim, spune dându-i sticla de apă.
Ethan a început să înlăture folia de pe pachet, în timp ce Hope își desfăcea sticla cu mâinile tremurând. Ethan observa de fel orice schimbare din coportamnetul ei, și tremuratul ăsta incontrolabil era ceva ce nu putea trece nevăzut.
E:- E totul în regulă? Te simți bine?
Hope și-a mutat ochii în pământ, lucru care l-a făcut pe Ethan și mai confuz. Cumva, mișcându-și capul, Ethan a observat cabina telefonică. Lucrurile deveneau ceva mai clare.
E:- Cu cine ai vorbit?
H:- Cu Jay...Dar stai liniștit, nu i-am spus mare lucru. Nu știe sunde suntem, voiam doar să mă asigur că totul e bine acasă.
Ethan și-a aprins o țigară, și-a băgat pachetul în buzunarul gecii, apoi a luat-o pe Hope în brațe. I-a dat un sărut pe frunte, apoi a strâns-o mai tare la piept.
E:- Și, totul e bine?
H:- Da, oarecum.
E:- Jay e în regulă?
Hope și-a ridicat capul din pieptul lui, și l-a privit în ochii. Ethan înțelegea în mod clar că răspunsul era nu.
H:- Îmi simte lipsa, a vrut să știe dacă și eu o fac. E distrus.
Ethan i-a cuprins fața între palme. Se uita atent la ea, analizându-i parcă fiecare trăsătură. Hope era lumina lui, singura persoană care l-a făcut fericit, care l-a făcut să simtă ceva. Era totul pentru el, și șimțea că și ea gândea la fel. Nu putea să o i-a de lângă familia ei pentru propria lui fericire. Ar fi fost egoist.
E:- Vrei să ne întoarcem? Până mâine ajungem și îi liniștim și pe ei...
H:- Nu! Ethan, eu am vrut asta. Eu ți-am cerut-o.
E:- Știu iubito, dar...
H:- Am planificat totul, am găsit un loc în care să stăm...Am făcut un plan. Nu putem să dăm cu piciorul acum, răul e deja făcut.
Tăria de care dădea dovadă mica lui Hope era de-a dreptul impresionantă. O iubea atât de mult, era nebun după ea.
E:- În regulă, spune sărutând-o repede, atunci să pornim la drum. Mai avem ceva de mers.
Cei doi se urcă în mașină, își pun centurile și pleacă din parcarea benzinăriei.
H:- Ai nevoie de o pauză, și e un hotel la zece kilometri de aici. Ar trebui să ne oprim.
Ethan simțea oboseala, dar nu voia să oprească.Totuși a ascultat de Hope, știa că are dreptate.
A oprit la hotelul indicat de ea, a parcat mașina la adâpost, și, cu Hope lângă el, a intrat în recepție. Au ocupat o cameră pentru câteva ore. O cameră care le-a permis să se apropie mai mult. După câteva ore de odihnă, au plecat pe o nouă rută. Ethan era devotat planului lor. Spera că vor mai fi pe drum o zi jumate, cel mult două. Dacă menținea un ritm constant în condus și nu lua pauze atât de lungi, dar totuți plăcute din cazua lui Hope, trebuia să se miște destul de repede. Să evadeze definitiv.
Acasă era liniște. Adam a plecat la scurt timp. Chiar dacă știa că telefonul lui Ethan nu era pe lângă el, a continuat să sune. A sperat până în ultima clipă. Își știa bine băiatul, știa cum l-a crescut, chiar dacã era irascibil, chiar dacă se enerva cu repeziciune, îl iubește. Dacă Hope a sunat, avea să sune și el. Ethan era fiul lui, și nici chiar aceasta decizie stranie, nu avea să-i despartă.
Geral și Ashley au decis ca nu pot sta în casa aia, liniștiți, așteptând un semn care probabil avea să întârzie considerabil. Și-au schimbat hainele, au luat câteva acte și au plecat la birou. Când ești în starea asta de disperare, nu e sănătos să te afunzi în muncă, dar în situațiile astea, munca e singura evdare de care ai parte. Ashley era mai puternică, gândea lucrurile la rece și depășa perioada asta statică mult mai bine. Deși știa că decizia asta a fost bazată pe acțiunile lui Gerald, nu-l putea abandona și ea. Era atentă la el, grijulie. Pe parcursul zilei la convins să facă câteva pauze, să anuleze câteva ședințe și să mănânce câte ceva. Se vedea de la o milă că își dădea silința să se țină pe picioare. Ashley nu putea face mai mult. Timpul avea să le rezolve pe toate.
După ce a făcut câteva căutări și a găsit locația de unde l-a sunat Hope, Jay a decis că trebuie să meargă la școală. Ashley l-a rugat să rămână acasă, să-și revină puțin, dar Jay era hotărât.
Bineînțeles, nu mergea pentru orele bune de nimic, sau pentru colegii pierduți parcă prin spațiu. Pur și simplu nu putea sta într-un loc, așteptând următorul semn de la Hope. Era insuportabil.
Voia să vorbească cu Zach. Trebuia să-i spună și lui ce s-a întâmplat, considera că așa era corect.
Jay era pierdut printre gânduri. Își iubea părinții, în ciuda a tutror celor întâmplate, îi iubea și nu voia să-i rănească. Hope trebuia să se întoarcă la un moment dat, nu acum, asta era sigur.
Voia să facă ceva, poate era o decizie pripită, dar simțea că așa era mai bine. Trebuia sa regândească situația, să ia o decizie finală și să acționeze acum, când răul era deja în plină desfășurare.
