Am profitat de prezenţa scaunului, așezat la o distanță considerabilă de patul ei.
M-am așezat atent, dorind să păstrez liniștea dar eșuând lamentabil trăgând scaunul, în dorința de a fi mai aproape de ea. Scârțâitul scaunului la contactul cu poadeaua a făcut-o să tresară, trezind-o implicit.
Sentimentul care m-a încercat în momentul în care i-am văzut ochii este total inexplicabil.
H:-Ethan?
M-am repezit să-i iau mâna între a mea. Voiam s-o asigur că nu era prinsă în vreun vis. Eram acolo, și urma să rămân până mă dădea ea afară.
Eu:-Sunt aici, iubito. Îmi pare rău... E numai vina mea. Nu ar fi trebuit să mai aștept... Trebuia să mă întorc mai devreme, dar unchiul a insistat și...
Am oftat. Hope mă privea cu aceiași ochi blânzi, plini de iubire.
H:-Nu e vina ta. Nu te învinovăți. În plus, sunt bine...Am doar câteva vânătăi și zgârieturi. Bandajele și aparatele fac totul mai dramatic, spune făcându-mi cu ochiul.
Am ajutat-o să se așeze mai bine apoi i-am dat un pahar cu apă și o pastilă din cele aflate pe căruciorul cu medicamente din colțul camerei.
A urmat un val de liniște care mă făcea să mă simt cumva în plus. Nu eram îndreptățit să fiu acolo, lângă ea, și simplul fapt că nu am fost dat afară în șuturi din spital m-a mirat.
Poate eu ar fi trebuit să bat în retragere, dar nu voiam să renunț la Hope, nu puteam.
Eu:-Cred că ar trebui să-ţi explic totul...
H:-Nu trebuie s-o faci acum, Ethan. Nu vreau să distrugem momentul ăsta. Mă bucur că te-ai întors. Mi-a fost dor de tine.
Am zâmbit uitându-mă în jos, la podea. Era în spital datorită mie dar ea se bucura să mă vadă. Nu meritam un tratament de genul.
Eu:-Nici eu nu vreau să distrug momentul dar îţi datorez explicați și cred că dacă nu îți spun totul o să explodez într-un final.
Mi-a strâns mâna mai tare și mi-a zâmbit înapoi.
H:-În regulă. Dacă o să te simți mai bine dă-i drumul.
Mi-am dres vocea și am luat o gură zdravănă de aer. Mi-aș fi aprins o ţigară dar știam prea bine că nu am voie să fumez într-o astfel de instituție.
Eu:- Eu sunt Ethan Hell. Treaba cu Withe a fost o invenție... Aveam nevoie de o acoperire. Mă gândeam că auzisei de tata și nu voiam să-ţi faci o impresie proastă. Sau mai bine zis să mă descoperi.
Nu am venit aici ca să-mi termin liceul. Am fost mânat de alte intenții și într-o seară, după ce unchiul s-a dus la somn, am furat caţiva bani, mi-am luat câteva lucruri am urcat în mașină și am venit aici. Voiam să-mi ating scopul și să mă duc acasă, să pot trăi liniștit.
H:-Care era scopul tău?
Mi-am închis ochii pentru o fracțiune de secundă. Acum era momentul cel mare, momentul în care totul se va nărui.
Eu:-Voiam să te omor. Voiam ca ai tăi să sufere cum am suferit și eu pentru că nu l-am avut pe tata.
Credeam că o să țipe la mine să ies din cameră ori că o să înceapă să plângă dar ea era calmă. Voia să asculte toată povestea.
H:-Dar nu mă cunoscusei niciodată. De ce tocmai eu?, întreabă încruntându-se ușor.
Eu:-Vezi tu, Hope -spun făcându-mă m-ai comod - cumva în capul meu am crezut că tu ești de vină pentru tot. Adam te răpise pe tine și pe un prieten de-al mamei tale iar tata te-a dus înapoi în siguranță. Cu toate astea l-au împușcat fără milă. Știu, unchiul l-a ucis pe prietenul mamei tale, dar tata era nevinovat. Când am auzit prima dată povestea asta am început să te urăsc. Din tot sufletul.
Unchiul a încercat să-și repare greșelile. A fost un tată minunat, a avut mereu grijă de mine. A încercat să mă întoarcă din drum, dar nu am vrut să-l ascult. Te voiam moartă și voiam să văd suferință.
H:-Mai vrei asta acum?
Eu:-Nu, bineînțeles că nu, m-am grăbit să răspund.
H:-Ce s-a schimbat pentru tine?
Știam unde voia să bată. Era o fată deșteaptă și poate era timpul să-mi mărturisesc sentimentele, întru cât nu o făcusem până acum pe deplin.
Eu:-M-am îndrăgostit. Am început să te iubesc fără să-mi dau seama. Eram gelos când vorbeai cu alţi tipi și voiam să te protejez. Te voiam pentru mine și nimeni altcineva dar știam că ar suna prea egoist, și în plus nu voiam să te sperii de moarte. Nici nu știam ce credeai despre mine... Nici acum nu știu sigur.
Ideea e că lângă tine am găsit liniștea pe care o căutam. Hope, oamenii ăia au fost furioși pentru că le-am omorât șeful. Eu le-am omorât șeful. Am omorât un om.
Nu mai suportam presiunea pe care o făceam singur asupra mea. M-am ridicat de pe scaun și am început să mă plimb prin fața patului ei, sub atenta ei supraveghere.
Eu:-Nu te condamn dacă vrei să plec, să ști. Vreau să fi fericită și dacă eu nu pot să te fac așa atunci nu am ce căuta aici. Ar trebui să plec.
H:-Nu Ethan! Te rog, stai! Te rog!
Eu:-Hope, nu cred că tatăl tău o să mă mai lase să mă apropi de tine. Știu că probabil mă urăști acum, și în fond ai tot dreptul. Dacă tu vrei să plec o să plec și dacă vrei să nu mai respir nu o s-o mai fac.
Am observat că încerca să se ridice dar eșua de fiecare dată.
M-am așezat pe marginea patului lângă ea și am prins-o de mână. S-a uitat la mine puțin apoi și-a lăsat capul să se așeze pe umărul meu.
H:-Nu sunt supărată pe tine. Nu te urasc și nu mi-e frică de tine.Nu vreau să pleci, Ethan. Te iubesc și am nevoie de tine.
Dacă nu aveam o oglindă în față nu mi-aș fi dat seama că stăteam cu gura căscată. Cred că și Hope a observat căci a început să râdă în stilul ei tipic. Un râs pe care-l iubeam.
