T:-Cum ai putut să pleci pur și simplu? Te-ai gândit o secundă la mama ta? Am crezut că o să cedeze nervos.
Hope stătea pe un scaun, cu ochii ațintiți spre mama ei, care, la rândul ei, stătea pe un scaun, plângând. Jay o ţinea de mână pe mama lor și încerca să se țină tare, să nu răbufnească. Puteai vedea în privirea lui că depunea un efort imens.
T:-Ai de gând să-ţi ceri iertare? Ai făcut-o să-și piardă mințile, Hope. Nu îmi mai recunosc fiica. Ea nu ar fi făcut una ca asta.
Nici nu acorda atenție vorbelor lui. Știa că trecuse de anumite limite, chiar își putea reproșa asta, dar nu devenise o altă persoană. ,, Apucăturile astea" , cum le numise tatăl ei în repetate rânduri, zăceau în ea din totdeauna. Poate acum au avut curajul să iasă la suprafață.
T:-Nu accept să-mi scapi din mână. O să-mi aduc fiica la normal, cu orice preț.
Fără să mai acorde interes tatalui ei, Hope se ridică leneș de pe scaun. Se duse în fața mamei ei și se apleacă cât să o poată strânge în brațe. Mâna lui Jay se lasă pe spatele ei, vrând s-o consoleze.
H:-Îmi pare rău, mamă. Ști că nu aș face ceva care să mă rănească, care să te rănească.
Gerald privea tăcut. Poate rămăsese fără cuvinte, poate doar realizase că înrăutăţea și mai mult lucrurile. Important era că tăcea. Era liniște, ceva ce nu mai fusese în casa aia în ultimele luni.
Mâinile tremurânde ale mamei ei îi mângâiau capul.
M:-Nu sunt supărată pe tine, iubito. Nu aș putea fi supărată pe tine niciodată.
Se calmase la auzul acelor vorbe. Mama ei se oprise brusc din plâns și începuse să-și șteargă lacrimile cu un șervețel oferit de Jay.
T:-Hope, până mă gândesc la o soluție ești pedepsită. Nu o să ieși din camera ta. Dacă ai nevoi de ceva îi poți spune fratelui tău.
Era furioasă. Ar fi vrut să-i răspundă, dar la ce bun?
Cearta lor ar fi adus mai multă suferință și ar fi distrus și ultima fărâmă de iubire tată-fiică dintre ei. A hotărât să tacă.
S-a îndepărtat de mama ei și a ieșit val vârtej din bucătărie.
J:-Asta, spuse arătând spre mama lor , e doar din cauza ta!
Jay nu suporta situația. Nu o făcuse de la bun început, și dacă avea ocazia să se descarce pe cineva, în momentul de față, avea de gând să profite de asta.
A ieșit alergând. Nimeni nu intuia locul în care s-ar putea duce, asta până când zgomotul pașilor lui apăsați pe scări s-a făcut auzit.
Gerlad stătea pe scaunul pe care, cu câteva minute în urmă, stătuse Hope. Avea capul plecat, ochii închiși, susținându-și capul cu mâinile. Era șocat. Cum de nu-i plesnise o venă până acum?
Fusese deșteptat de zgomotele din jurul lui. Un sertar deschis, un ambalaj rupt, apă curgând.....
Din momentul în care a ridicat capul a putu să-și vadă soția. Femeia alături de care trăia de 17 ani, pe care jurase s-o facă fericită. În momentul de față luase un calmant.
Halal fericire!
Situația era penibilă, iar el nu reușa să o repare sau măcar să o sudeze puțin.
Eșua lamentabil ca om, soț și tată. Viață lui se schimbase radical de când o cunoscuse pe ea și nu se considera pregătit s-o piardă pe Hope. Prima lor rază de soare, care i-a readus împreună, speranța lor. Nu accepta s-o piardă în fața cuiva, nu o făcuse niciodată.
Dar, aparent, încercarea de a o ţine aproape a întors totul împotriva lui.
***
Și-ar fi dorit să fugă iar, dar a fost nevoită să rămână.
Pentru mama ei.
Trebuia să se asigure că o să fie bine, că nu o să mai tremure și că nu o să mai plângă,chiar dacă asta însemna că trebuie să umble cu un zâmbet fals lipit pe față.
Ascultase ordinul tatălui ei, și, în liniște, s-a retras în camera ei.
Jay venea în urma ei, pe scări. Pașii lui apăsați îi aduceau aminte de un moment hilar, de acum câțiva ani.
Fusese pentru prima dată când Jay intrase în belele, pentru ea bineînțeles. Erau în generală, în clase diferite. Jay învineţise fața unui tip care o amenința constant pe Hope , iar din cauza asta acasă s-a ales cu o pedeapsă. Când a aflat că o să fie pedepsit fugise pe scările alea exact ca acum. Amintirea asta o făcuse să zâmbească.
J:- La dracu!, spuse intrând în încăpere.
Era clar că nu se mai putea controla. O făcea de prea mult timp, iar acum trebuia să se elibereze.
J:-El și deciziile lui stupide distrug totul!
Mergea în continuare agitat. Era pregătit să lovească ceva. Puteai observa asta dacă îi priveai mâinile încleștate.
H:-Liniștește-te. O să trecem și peste asta și totul o să fie cum a fost și înainte.
J:-Înainte de Ethan? Asta nu o să se întâmple.
Nu înțelegea ce vrea să spună. Îl privea confuză.
J:-Cât timp Ethan o să fie prin preajmă nu o să mai fie nimic la fel.
H:-Ce vrei să spui?
Considera că Ethan nu era vinovat cu nimic. O făcea să simtă lucruri, dar asta nu avea treabă cu probleme lor familiale.
J:-Relația voastră o să-l calce pe nervi în continuare. Tind să cred că simpla lui existenţa îl enervează pe tata, dar nu vreau să exagerez, nu încă.
Relație.
Nu discutaseră niciodată despre o relație. Nu știa dacă au așa ceva.
În urmă cu o zi îi spusese că o iubește, și asta o făcuse să tremure și mai tare.
Lipsa lui îi provoca o durere ascuțită pe care o putea simți în capul pieptului. Îi era dor de el și de zâmbetul lui copilăresc, de părului lui deranjat și de parfumul lui puternic pătat de mirosul ţigărilor.
Avea nevoie de el mai mult decât orice în momentul de față, dar din păcate distanță dintre ei complica lucrurile.
J:-Încearcă să te liniștești și să te odihnești. Amândoi știm că tata are o minte ascuțită. O să se gândească repede la ceva.
Jay și-a pupat sora pe frunte și a lăsat-o în liniște. Era convins că trebuia să-și pună gândurile în ordine, și pentru asta avea nevoie de timp.
Era pregătit să-și ajute sora, indiferent de ce urma să se întâmple.
