Mi s-a întipărit un zâmbet pe față din clipa în care am trecut de semnul mare, de la intrarea din oraș :,,Bun venit în New York City ".
Eram fericit, obosit și tare înfometat, dar fericirea acaparase celelalte sentimente. Eram la câțiva kilometri de Hope.
Am încetinit când am trecut pe lângă două echipaje de poliție, apoi am acelerat, mânat de dorință. Am luat câteva viraje, am făcut câteva depășiri, am înjurat câţiva idioți, și când am parcat, în sfârșit, în fața complexului de apartamente m-am liniștit cu totul. Mi-am scos telefonul și i-am dat un mesaj lui Hope prin care am anunțat-o că mă aflu în fața casei.
Am așteptat zece minute. Hope nu văzuse mesajul. Nu voiam să par ciudat, ori disperat, dar mă simțeam,
într-un fel, rău.
Eram convins că mă aștepta, și știam că fusesem un idiot. Nici nu-i spusesem că mă întorc, nici nu îi mai acordasem atenție în ultimul timp. Poate decisese să mă ignore, dar nu puteam să stau indiferent.
Am apelat-o. Telefonul era închis.
Am început să intru în panică.
Mi-am luat inima în dinți. Am oprit mașina, am coborât din ea și am traversat strada.
Ajuns în fața ușii ei am început să tremur. Nu eram ușor de speriat, dar tatăl ei avea momente în care îmi dădea fiori.
Am ciocănit de trei ori, dar nu am primit nici un răspuns. Am încercat ușa, dar era încuiată. Apoi am observat că mașina nu era pe alee, și știam de la Hope că tatăl ei nu își ţinea mașina în garaj.
M-am întors la mașina mea și mi-am scos iar telefonul. Am decis să-l sun pe Jay.
Nu voiam să gândeasc prea departe. Poate eram doar paranoic, dar aveam motive. Oamenii lui Ortega nu sunt proști. Știam că, probabil, matahalele care mi-au scăpat erau acum pe urmele ei.
Jay mi-a răspuns după al treilea ton de apel.
J:-Ce vrei Withe?Sau ar trebuii să-ţi spun Hell?
Am simțit cum îmi îngheață sângele în vene. Am simțit cum palemele încep să-mi transpire, cum inima mai are puțin și-mi sare din piept.
Eu:-De unde ști...
J:-De la Hope.
Mi-am rezemat capul de volan. Eram terminat. Eram sigur că mă urăște, eram sigur că nu o să mă mai vrea prin preajmă.
Eu:-Unde e Hope? Trebuie să vorbesc cu ea, am spus, parcă sugrumat de cineva.
Jay era tăcut, iar de obicei, în preajma mea, debitul lui verbal era considerabil. Știam, ca fapt, că mă place. Hope îmi spunea aproape zilnic asta.
J:-Nu ar trebuii să-ţi spun asta, pentru că știu că mama și tata nu te vor aici, dar cred că ea te vrea.
Hope a avut un accident de mașină. E stabilă, acum doarme, dar a vorbit mult. Suntem la spitalul Saint Grace.
Eu:-Ajung în cinci minute.
Am închis telefonul și l-am aruncat pe scaunul din dreapta. Am ridicat frâna de mână și am început să conduc.
Simțeam cum lumea se năruie în jurul meu, cum totul de evaporă asemenea unei scene de final dintr-un film mai vechi.
Eram un om mort. Urma să fiu trimis înapoi acasă, mai mult ca sigur.
Dacă Hope nu mă mai voia aici atunci nu mai aveam un scop să rămân. Ea era tot ce aveam, iar fără ea... Fără ea eram un nimic, cum obișnuiam să fiu acum câteva luni. Un baieţel stupid, care voia să umple un gol lăsat în urmă de mai multe persoane. Și-l umplusem, cu Hope, dar știam că odată ce o pierdeam pe ea nu aveam să-mi mai revin.
Am parcat mașina în fața spitalului, apoi m-am întâlnit cu Jay. Cu un Jay tras la față, palid, cu lacrimi în ochi.
Ne-am îmbrățișat scurt, apoi l-am lăsat să mă conducă până la etajul trei, într-o aripă lungă, ușor întunecată, de un alb imaculat.
I-am văzut din capătul holului pe părinți ei care stăteau lipiţi de un perete. Când m-am apropiat mai mult mult l-am văzut și pe Zach, care stătea pe un scaun lângă Hodge.
J:-Nu îţi sugerez să îți cauzi scuze. Tata te detestă, Zach l-a fel. Mama nu cred că mai are forţă să mai spună ceva. A plâns de când a aflat, azi dimineață. Cât despre bunicul... Nu știu ce să zic.
Când am ajuns lângă ei parcă totul a înghețat pentru o secundă. Apoi privirile lor arzătoare s-au îndreptat agil spre mine.
G:-Ce crezi că faci? Ce cauți aici? Vrei s-o vezi suferind? Asta vrei?
Mi-am mutat privirea în pământ. Nu voiam s-o văd suferind. Nu voiam s-o văd așa din cauza mea.
J:-Eu l-am chemat aici. Hope întreabă de el de când s-a trezit.
G:-Nu o să treacă de ușa aia, spune răstit arătând spre ușa rezervei ei. Nu îi permit.
Doamna Green a scăpat un oftat zgomots printre buze, făcând pe toată lumea să se uite la ea.
A:-Ethan, intră și stai cât e nevoie. Hope te vrea acolo, iar eu nu o să mă împotrivesc și nici tu nu o s-o faci dragule, spune apăsat uitându-se către soțul ei.
M-am repezit spre ușă, am apăsat clanța și am intrat în salon. Am închis atent ușa în urma mea și m-am apropiat de pat cât s-o privesc m-ai bine.
Era atât de mică și firavă, cu un bandaj l-a cap, cu unul la mâna, cu toate firele care erau conectate la aparate diverse, care erau menită să-mi arăte că încă e în viață. Chiar și așa, eram încă speriat. De ea îmi era cel mai frică, pentru că ea putea sfârși totul, inclusiv pe mine.
