Jurnalul unei păcătoase

Urăsc cântecul ăla...

        M-am trezit amețită, privind confuză în jur. În cameră era semiîntuneric și o clipă, mintea mea rămase complet goală. Însă doar o clipă, pentru că amintirile celor ce au fost m-au invadat ca și un vârtej furios, făcând imaginile pe care le vedeam să se cutremure. Îmi era rău de la stomac și îmi venea să vărs, însă foamea cruntă pe care o simțeam îmi reamintea că nu am mâncat nimic de ore întregi. Am tras aer adânc în piept și m-am ridicat, simțind cum amețesc mai tare din cauza mișcării făcute. Mi-am lăsat picioarele ca să atârne pe marginea patului și cu un impuls care mi-a consumat aproape întreaga energie, m-am ridicat în picioare. Eram încă obosită, dar starea Ritei era mai importantă decât nevoile sau simțirile mele, așa că am mers în camera ei. Magda stătea pe un fotoliu tras foarte aproape de patul ei, ghemuită cu picioarele sub ea și cu o carte în brate. Rita dormea, însă părea liniștită. Fața nu îi mai era acoperită cu sudoare și era palidă, însă expresia feței era relaxată.

        Magda își ridică ochii din carte când mă văzu, apoi se apropie repede și mă prinse de braț.

       — Ești bine?

       — Da. Rita?

       — S-a trezit la un moment dat. I-am dat să bea niște apă și puțină fiertură de pui. I-a adus mama Daya.

       — S-a trezit? Am privit-o cu ochi mari. Și nu am fost aici...

       — Știe, Eva, spuse ea ferm. Dacă nu erai tu, nu trecea de prima noapte.

        Am oftat și am închis puțin ochii, iar ea mă întrebă încruntată:

       — Mai reziști?

       — Sunt bine. Trebuie să mănânc ceva, am recunoscut.

       — Haide, îi spun Miei ca să rămână cu ea.

       — Mia știe?

       — Cam toată lume știe acum. Mama Daya a închis două zile și ne-a spus clar să ajutăm cum putem sau să nu deranjăm. Pe Mia au măcinat-o regretele și sincer, o cam merită.

       — Este o fată bună, Magda, am oftat. Doar că uneori nu ia cele mai bune decizii.

       — Sunt convinsă că așa e, strâmbă ea din nas și nu am mai continuat ca să dezbat subiectul. Îmi era foame și deja ajunsesem la stadiul în care credeam că mai rău de atât nu are cum să îmi fie.

        Am coborât la bucătărie, lăsând-o pe Magda ca să vorbească cu Mia și pe o farfurie mi-am pus puțină brânză și două linguri mari de linte cu usturoi. M-am așezat la masă și am început să mănânc încet, pentru că foamea și senzația de vomă se loveau cap în cap. Magda apăru și ea în bucătărie, își puse linte și carne de miel, apoi aduse o carafă cu limonadă și doua pahare. Se așeză în fața mea.

       — Asta îți va mai tăia din greață, arătă spre limonadă.

       — De ce faci asta? Am întrebat-o brusc și ea mă privi intens, cu acei ochi de gheață, apoi oftă.

       — Vorbesc dacă mănânci.

        M-am conformat și am luat iar înghițituri mici, iar ea părea mulțumită, pentru că începu ca să vorbească:

       — De îndată ce am crescut și formele au început să mi se rotunjească, adică la doisprezece ani, mama primea bani de la diverși bărbați pentru a rămâne singuri cu mine. Ea pleca peste drum, stătea pe o bancă din lemn, uneori fredonând o melodie, aceeași nenorocită de melodie și aștepta ca bărbatul să plece. Apoi venea în casă și se comporta de parcă nici nu ar fi fost. Uneori, fredona în timp ce gătea sau mă spăla. Urăsc cântecul ăla...