Jurnalul unei păcătoase

Vor arde toți ca șobolanii

        Am ajuns la graniță, am fost coborâți din nou cu strigăte și îmbrânceli și simțeam că nu mai pot face față presiunilor. Îmi era atât de foame încât îmi venea să vomit, mă usturau ochii din cauza oboselii, frica mă epuiza și ea, pentru că îmi ținea constant simțurile în alertă. Nu înțelegeam ce se întâmplă cu noi și mă întrebam dacă nu cumva un glonte în frunte e calea mai ușoară într-o astfel de situație. O clădire mare, plină cu soldați reprezenta trecerea spre Iugoslavia. Ne vor lăsa să trecem? Dacă voiau să ne omoare, ar fi putut-o face atunci, pe loc. Ce planuri aveau nemții pentru noi?

        Am simțit cum mă lasă picioarele, dar Magda mă ținea de braț cu putere și îmi șopti printre dinți:

       — Să nu îndrăznești!

        Am inspirat adânc aerul rece, închizând ochii o clipă și încercând să îmi înghit lacrimile. Nu era nici locul și nici momentul potrivit pentru a plânge. Atenția mi-a fost distrasă de forfota din jur, câțiva bărbați în uniforme i-au împins pe ceilalți spre interiorul clădirii. Un altul veni în fața noastră și strigă ceva în germană, dar noi am dat din cap cu teamă în semn că nu înțelegem. Ne-a vorbit enervat în engleză și datorită timpului petrecut alături de James, am reușit să înțeleg câteva cuvinte iar cu ajutorul lor, să ghicesc ce voia să ne spună.

       — Înțeleg, i-am spus bărbatului, care se întoarse și porni cu pași apăsați spre una dintre mașini, apoi i-am tradus grăbită Magdei, în timp ce o trăgeam după mine în urma lui: ne trimite la muncă. Nu am înțeles sigur unde, dar cred că e de bine. Ceilalți vor fi trimiși în fabrici, departe de aici.

       — Și cu ce suntem noi mai privilegiate? Mă întrebă ea, încruntată.

       — Nu știu, am spus. Dar pare să fie mai bine decât unde vor merge ei.

        Am aruncat o ultimă privire spre oamenii cu care am călătorit și despre care am aflat mai târziu că nu au apucat să muncească nici măcar un minut acolo unde au ajuns. Ne-am urcat în mașină și am mers aproximativ o oră. Mai mult sau mai puțin, nu cred că eram în măsură să gândesc foarte rațional atunci, dar îmi amintesc până în ultim detaliu vila la care am ajuns. Era pătrățoasă, cu geamuri dreptunghiulare și o curte mare. Mai erau parcate trei mașini în fața porților din fier, vopsite în negru. Pereții exteriori erau de un gri deschis și o parte a casei era acoperită cu iederă cățărătoare. Ni s-a ordonat să coborâm și cu bagajele în mâini, am înaintat în curtea atent îngrijită. O femeie de vreo patruzeci de ani ieși din casă. Era grăsuță, îmbrăcată cu o rochie albastră și purta șorț și bonetă de culoare albă. A urmat un schimb de replici între ea și soldat, apoi aceasta ne spuse în arabă:

       — Intrați, nu scoateți un cuvânt, nu atingeți nimic și faceți tot ce vă spun.

        Am dat din cap în semn afirmativ, apoi am urmat-o înăuntru. Casa era extrem de spațioasă, cu mobilă lăcuită și covoare imense. Un miros de mâncare proaspăt gătită se simțea pretutindeni și stomacul meu parcă se zbătea, încercând să iasă și să găsească sursa mirosului. Însă am mers în urma femeii, care a deschis o ușă de pe hol și a aprins un bec. Am coborât treptele spre beciul care se dovedi a fi o baie improvizată.

       — Vă spălați bine, vă împletiți părul dacă nu vreți să vi-l tai și vă îmbrăcați cu ce o să vă aduc. Nu vreau să văd purici sau păduchi! Am nevoie de două fete care să mă ajute cu treaba în casă și dacă nu faceți față, pot oricând să găsesc oricând altele, spuse ea pe un ton calculat și rece. Nu puneți întrebări, faceți tot ce vă cer și ve-ți avea mâncare caldă, plus un pat în care să dormiți. Nu stați în drumul stăpânilor, nu vorbiți cu ei, practic trebuie să fiți invizibile aici. Orice se întâmplă, sunt prima care află. Ne-am înțeles?